Gili Mocanu: „Lucrez după o inspiraţie primitivă“

Gili Mocanu: „Lucrez după o inspiraţie primitivă“

Gili Mocanu pictează, scrie şi compune muzică fără nicio intenţie de adecvare la cererile criticii sau ale publicului, primind în acelaşi timp aprobarea ambelor părţi. Artistul s-a întors recent din Düsseldorf, Germania, unde a beneficiat de o rezidenţă de creaţie obţinută prin intermediul Institutului Cultural Român.

Gili Mocanu apreciază că spaţiul balcanic, prin opoziţie faţă de cel germanic, îi este cel mai favorabil creaţiei.

Cum ai primit rezidenţa de creaţie pentru Düsseldorf?

Ea se primeşte aplicând la ICR printr-un dosar. ICR şi Institutul Cultural din Düsseldorf fac un schimb cultural. Un artist de aici pleacă acolo şi unul din Düsseldorf e găzduit la Mogoşoaia.

Cum te-ai simţit în mediul artistic din Düsseldorf? Ţi-ar plăcea să trăieşti acolo?

Nu, nu mi-ar plăcea. Acolo, poate e interesant să ai o carieră artistică sau lucruri de genul ăsta care chiar nu mă interesează. În Germania, lucrurile s–au mercantilizat foarte tare, de fapt, în general în arta occidentală, s-au secularizat, şi atunci artistul este un alergător, pur şi simplu, care profită de nişte date pe care le-a prins. Dar artiştii preocupaţi doar de adevăruri nu au ce să caute într-un spaţiu atât de aseptic şi deja atât de consumat de aceste intenţii.

Ce provocări intervin pentru astfel de artişti?

La nivel de tensiune artistică. Să-ţi pui problema pur şi simplu să creezi, în Düsseldorf, mi se pare destul de delicat, cel puţin pentru un latin sau pentru un om venit din tipul ăsta de spaţiu. E o atmosferă foarte cuminte, lucrurile sunt foarte domesticite.

În România se întâmplă să se întâlnească două situaţii de artist: cei veniţi din sud, de la mare să spunem, şi cei transilvăneni. În timp ce artiştii transilvăneni sunt decepţionant de cuminţi în ceea ce priveşte primirea temei pe care o au de îndeplinit, noi, cei din Dobrogea, sudiştii, suntem orali şi adevărurile pe care le perorăm sunt lucruri descoperite din filosofia orală, legată de tipul ăsta de spaţiu şi de înţelegerea geografiei lui, care are o anumită uşurinţă de a te pune în poziţie metafizică.

Relaţiile cu zona germanică, în ceea ce ne priveşte pe noi, sudiştii, sunt diferite. Avem o anumită distanţă de parcurs pentru a ne întâlni şi, în timp ce noi parcă am vrea să ne întâlnim cu ei, germanicii nu vor asta neapărat.

„M-am întors trist din Germania“

Artiştii transilvăneni ar comunica, poate, mai bine cu spaţiul germanic.

Transilvănenii, aceiaşi români cu care, practic, ne amestecăm, au un alt mod de a lua lucrurile, puţin mai cuminte, puţin mai aşa-zis „european“, abordare care nouă, oamenilor din sud, ni se pare convenţională.

Lucrarea „Rachetă“ face parte din expoziţia „Ohne Thema“

Noi avem aceleaşi elanuri idealiste ca întotdeauna, idealuri care, pe undeva, nu mai sunt aşa de bine primite în ceea ce priveşte arta aşa-zis contemporană cultă şi devenită burgheză. Eu chiar am crezut în lucrurile libere, pentru noi a avut efect dadaismul şi am crezut în el şi în ceea ce priveşte nevoia de nou, intoleranţa la vechi.

Şi asta face diferenţa ca noi să privim alt fel zona germanică şi ne simţim mai bine orientaţi în zonele sud-americane, mai puţin crispate, mai libere într-adevăr, unde oamenii râd mai des, unde ideile într-adevăr sunt vii.

De ce se întâmplă asta?

În Germania mi s-a părut că ideile sunt deja secularizate, crispate, tăbăcite. Sunt spuse doar pentru a fi spuse, atâta tot, fără să aibă efect sufletesc, spiritual. Ai impresia că spiritualul e kitsch în Germania. E o cercetare a Pământului. Acolo unde lupa e la pământ, a apărut un soi de cataractă, de opacitate.

Chiar m-am întors puţin trist din Germania. Dar experienţa e foarte bine-venită pentru oamenii care au energie să se remarce în viaţă prin metode sociale, ei poate îşi găsesc acolo un rost. Dar pentru oamenii care caută adevărul, nu prea cred, sunt din ce în ce mai puţini. Depinde unde cauţi adevărul.

„Mă ocup de zone neobişnuite“

Ce vizibilitate au artiştii români acolo?

Am întâlnit-o pe Anca Mureşan acolo şi pe un fost coleg de-al lui Tiţoiu, care nu părea teribil de încântat. De fapt, asta e starea de spirit; entuziasmul cam lipseşte. Cei care nu au ajuns acolo nu sunt cunoscuţi. Dar nici reciproc. Când te uiţi pe listele de artişti ale galeriilor, n-ai auzit de ei, asta e clar.

Sunt foarte mulţi artişti care nu sunt cunoscuţi internaţional, dar care sunt foarte interesanţi. Am cunoscut câţiva cu care chiar păstrez legătura. Practic, preocupările nu diferă profund de căutările artiştilor români. În sens profund. În sens social, probabil că da, au parcurs alte etape, evident, faţă de noi în comunism.

Cum crezi că te poziţionezi în peisajul artei contemporane româneşti? Crezi că eşti o figură reprezentativă sau mai degrabă un disident?

Nu ştiu dacă sunt reprezentativ. Personal, cred că da. Am senzaţia că fac o chestie nouă şi că, în acelaşi timp, mă leg de tradiţia esenţială a ceea ce presupune românismul.

Eşti unul dintre puţinii artişti români care au primit reacţii pozitive atât din partea publicului, cât şi din partea criticii, în condiţiile în care stilul tău nu e neapărat comod.

Asta e doar în zona locală oarecum. Da, primesc reacţii pozitive când fac orice altceva decât colegii mei de generaţie. Mă ocup de zone neobişnuite, caut zone distante cumva şi încă experimentale, neaprofundate, ale vizualului, şi parcă nu e încă mare consum în direcţia asta în România.

Geometria spaţiului expoziţional

Simţi că lucrările tale se pretează mai bine expunerii într-un spaţiu neconvenţional, cum a fost spaţiul de la Fabrica, unde ai expus anul trecut?

Tind să spun că parcă nu am avut încă satisfacţia că am făcut o expoziţie într-un spaţiu potrivit. Dar expoziţia de la Fabrica a fost destul de apropiată de viziunea mea, de antiviziunea mea. Cel puţin nu a fost restricţionată de un spaţiu convenţional, nu mi s-a plictisit ochiul privind la ea.

În ce măsură participă spaţiul de expunere la personalitatea unei expoziţii?

Orice geometrie participă la chestia asta. Sunt mai multe feluri de spaţii - şi spaţiul cultural, în care, practic, obţii o anumită vizibilitate. Dar cel mai important e spaţiul intrinsec legat anume de lucrări şi de reprezentarea lor. Poate e puţin cam retrogradă viziunea. Dar, în fond, orice spaţiu poate să suporte o modificare plastică, să spunem, şi a ideii, şi a viziunii.

„Lucruri mediocre legate de memoria politică“

Ce părere ai despre politica curatorială dusă de conducerea MNAC?

E destul de vagă, nu poţi să îţi faci o idee clară.

Ce şanse de expunere şi de promovare crezi că are un artist tânăr acolo?

Trebuie să aibă talent, bineînţeles, dar şi puţină carieră internaţională ca să fie băgat în seamă. Despre asta e vorba în primul rând. Artiştii foarte tineri sunt invitaţi într-un mod delicat acolo.

Care crezi că e cea mai mare capcană pentru un artist în general?

Să uite ce anume şi-a dorit în momentele lui de sinceritate adevărată. Uite, lucrul ăsta se află în pericol. Să sufere de anumite amnezii legate de propriul sistem de percepţie. Atunci devine prea lumesc şi se amestecă lucrurile. Deja capătă percepţia obişnuitului şi are senzaţia că deduce din ea adevărurile lui. Atunci e un pericol într-adevăr, pentru oricine. Depinde de propria tărie.  

Expoziţie la Mogoşoaia în septembrie

E important ca un artist să creeze în spaţiul autohton?

Evident, dacă are pretenţii de a-şi înţelege arta, de a lua arta într-adevăr în serios. Depinde de artist, pe undeva, cât de legat este de spaţiul extrovertit, de spaţiul teluric, spaţiul figurativ al existenţei. Depinde ce probleme de tip ontologic îşi pune artistul, dacă vrea să atingă lucruri care au un inefabil trecător, dar mediocru, ori dacă vrea să ajungă la lucruri ceva mai profunde, să îşi depăşească cumva întâmplarea. În România există lucruri foarte mediocre şi discutabile în zona asta legate de memoria politică.

Unde te simţi mai liber să creezi? În spaţiile izolate sau mai degrabă în noduri culturale?

Mie îmi plac spaţiile izolate. Nu cred într-o anumită competiţie legată de artă. Arta e chiar un fenomen legat de o anumită viziune particulară care se exprimă prin însăşi acel mediu individual, la fel cum şi muzica comportă o anumită discuţie, dar discuţia nu e muzică. 

Tu ai mai participat la proiecte culturale în străinătate, în Franţa, Italia, Liban. Care spaţiu ţi s-a părut cel mai favorabil creaţiei?

Sunt diferite situaţii particulare unde te simţi bine, contează mult ce oameni întâlneşti.Unde anume în lume aş vrea eu să creez nu m-am gândit niciodată foarte serios. De obicei, lucrurile s-au întâmplat pur şi simplu de la sine, unde m-am nimerit. Dar mă regăsesc poate cel mai bine în spaţiile largi de la mare.

Care este următorul proiect? Va exista o expoziţie a lucrărilor realizate în Germania?

Da, şi se va desfăşura la Mogoşoaia. Va fi o expoziţie de mărturisire, de bilanţ, nu e o expoziţie care ţine foarte mult de noutate. Cea din Germania parcă era într-adevăr dreptatea spaţiului german şi acolo găsea mai mult efect. Dar nu se poate numi proiect, e doar oglinda acelei expoziţii.

„Dric“, o lucrare mai veche a lui Gili Mocanu

În general nu prea îmi fac proiecte. Lucrez la risc. Există anumite planuri şi anumite intenţii de a duce până la capăt unele lucruri, dar ele nu au, decât atunci când se întâmplă să se lege, şansa de a se numi proiecte. Şi automat, atunci s-au îndeplinit. Lucrez după o inspiraţie primitivă, aşa. Nu după instinct, nu am neapărat un instinct, dar lucrurile anume se întâmplă... Arta nu e ceva programatic. Dar nu, nu uit de ea niciodată.

Experimente în zona muzicală

Ca artist ai încercat să te exprimi şi prin intermediul altor medii decât pictura. Ai publicat în 2005 volumul de poezii „Sport“ şi mai recent ai început să compui muzică...

Nu o compun pentru nimeni. Sau poate pentru cineva care poate să aibă răbdarea şi curiozitatea să asculte altceva. E o muzică foarte neconvenţională şi, de altfel, cred că ar fi destul de greu pentru mine să fac o muzică convenţională.
Nu ştiu în ce stil s-ar încadra, cred că mai degrabă îşi trage rădăcina din zona convenţională a muzicii experimentale. E o muzică de partitură mai degrabă decât de ureche. Asta o particularizează. Sunt multe lucruri legate de construcţia sunetului. Şi atunci ea are caracteristica asta de experimentare.

Intenţionezi să duci mai departe explorarea din zona muzicii?

Da, de fapt eu am început să explorez zona asta încă înainte poate de a explora datele plastice vizuale. Mă ocupam de muzică, de compoziţii de tipul ăsta, de experimente legate de sunet şi de modul lui de a fi generat acum destul de mult timp, din protocopilărie, când mă jucam cu sunete şi plăci şi făceam experimente de manipulare a benzilor.

Mă jucam cu tot felul de casetofoane, pick-upuri... trebuie să foloseşti cât mai multă aparatură, despre asta e vorba, şi lucrurile se generează de la sine, foloseşti mult accident, mai multe casetofoane, distorsionând banda... Sunt tot felul de procedee pe care practic le inventezi pe moment...

Care a fost impulsul pentru cercetarea acestor medii? Muzica, poezia?

Nu pot să spun că mă interesează ceva explicit care poate fi exprimat exclusiv prin cuvinte sau prin sunete. Cred că e vorba despre acelaşi impuls de a descoperi formele esenţiale ale expresiei.

Parcurs

Gili Mocanu s-a născut în 1971, la Constanţa. A terminat Facultatea de Arte Plastice în 1999, la Bucureşti. În 2000 obţine Masteratul, prezentând expoziţiile „Gili a murit“ şi „Lumi&Gili“.

În 2001 fondează, împreună cu alţi câţiva prieteni, artişti şi critici (Oana Tănase, Matei Câlţia, Iuliana Vâlsan, Dan Horja şi George Vasilache) grupul şi Galeria deInterese. Mai târziu, grupul va migra spre o structură mai evoluată – Galeria Posibilă.

A luat parte la proiecte culturale în Italia, Franţa, Liban, Olanda. A expus, individual sau în grup, în Austria, Italia, Franţa, iar în România – la Galeria Posibilă, H’Art, Club Prometheus, Galeria deInterese, Orizont, MNAR, Muzeul Literaturii Române, Galeria Simeza, Institutul Francez.

Este distins de Muzeul Naţional de Artă al României cu premiul „Margareta Sterian“ pentru creaţie plastică, în anul 2004. În 2005 e nominalizat la finala internaţională „Premiul Henkel CEE pentru Artă“ din Viena.

În 2007, Gili Mocanu e reprezentat de Galeria Posibilă (alături de Roman Tolici, Nicu Ilfoveanu, Anca Benera, Florin Ciulache şi Bogdan Vlăduţă) la Târgul Internaţional de Artă Bologna. E considerat unul dintre cei mai promiţători şi influenţi artişti contemporani români.

În 2005, Gili Mocanu publică volumul de poezii „Sport“, apărut la Editura „Pontica“ – o colecţie de texte scrise pe parcursul a 11 ani.

În 2009, la Editura „Art“ apare volumul „Lih“- un experiment lingvistic şi imagistic care aminteşte de dadaism.