Muzeul Literaturii, în derivă
0
Ziarul „Adevărul“ continuă campania de semnalare a neregulilor din muzeele care nu ştiu să-şi valorifice patrimoniul. Aflat în cădere liberă şi măcinat din interior de scandaluri şi suspiciune, Muzeul Naţional al Literaturii Române nu are vizitatori, expoziţiile sunt încropite, iar personalul este slab pregătit.
Decesul din 2007 al fostului director Alexandru Condeescu a lăsat liber un post pe care şi l-au disputat mai mulţi pretendenţi. În prezent, însă instituţia şi-a îngheţat toate proiectele, deoarece nu mai are director.
În urmă cu un an am găsit aceleaşi imagini dezolante la 90% din casele memoriale aflate în subordinea Muzeului Literaturii Române. Dezinteresul angajaţilor se regăseşte şi în instituţia-mamă, unde nivelul expoziţiilor este cu mult sub ceea ce ar trebui să fie la un muzeu de acest gen.
Fără să ne legitimăm ca jurnalişti, am intrat să vizităm expoziţiile într-o zi de joi, la ora 10.30.
Primul contact cu un angajat al muzeului a fost dureros. Vânzătoarea de bilete ne-a întrebat dacă suntem studenţi sau plătim integral. I-am achitat preţul a două tichete la tarif normal, 5 lei de persoană, fără a primi înapoi vreun bilet, ci doar invitaţia de a intra în expoziţie.
Am fost, apoi, întrebaţi dacă dorim să fim însoţiţi de un ghid şi am acceptat, mai ales că vânzătoarea de bilete ne-a asigurat că ghidajul nu implică niciun cost suplimentar. La finalul vizitei, când ne-am declinat identitatea, angajaţii au intrat în panică, ne-au înmânat imediat biletele şi ne-au cerut încă o taxă de 5 lei, pentru serviciile ghidului. Programul şi preţul biletelor sunt afişate abia la primul etaj, nu la intrarea în muzeu.
Lacunele unui muzeograf
Prima expoziţie pe care am fost invitaţi s-o vizităm a fost cea temporară, dedicată scriitorului Mateiu Caragiale (1885-1936). Muzeograful Luminiţa Duţu, care lucrează de şapte ani în instituţie, ne-a condus într-o sală strâmtă şi prost luminată, situată la parter. Aici am fost imediat abandonaţi, muzeograful spunându-ne că ne lasă să ne uităm la exponate şi revine apoi să ne conducă în altă încăpere.
Expoziţia dedicată lui Mateiu Caragiale nu avea elemente de orientare, pliante, mijloace interactive de informare sau legende complexe lângă exponate, lucru care ne-a determinat s-o căutăm pe coridoare pe angajata MNLR. Prima întrebare pe care i-am pus-o a fost următoarea: „În ce an s-a născut Mateiu Caragiale?“. Răspunsul a fost evaziv: „Aaa, nu ştiu exact ziua, luna şi astea, ştiu că era copil din flori şi mama sa, Maria Constantinescu, a fost doar iubita lui Caragiale, dar a suferit mult că a fost recunoscut târziu“. „Şi în ce an a murit?“, am insistat noi.
„Trebuie să scrie pe undeva datele. Eu, de obicei, anii nu-i ţin minte niciodată. Poveştile le ţin minte şi sunt mai importante decât anii. La sfârşitul, deci pe la să zic aşa 1870-`80, cam atunci. Nu, Caragiale era născut în `50 şi... El trebuie să fie mai încolo. Deci a trăit la sfârşitul secolului, începutul secolului următor“, ne-a „lămurit“ muzeograful Luminiţa Duţu.
Ne-a distras atenţia, spunându-ne că a fost un scriitor bun, menţionând titlul celei mai cunoscute cărţi ale sale, „Craii de Curtea-Veche“. În rest, informaţiile au fost mai mult comice decât academice. Spaţiul expoziţional dedicat lui Mateiu Caragiale făcea un deserviciu major memoriei scriitorului.
Exista un singur volum cu autograful autorului, pe care l-am descoperit singuri, deşi muzeograful menţionase că nu ştie dacă sunt în încăpere documente olografe. Lângă vitrinele mai mult goale şi lângă câteva costume de epocă, care nu aveau vreo legătură cu personalitatea lui Mateiu Caragiale, se aflau şi mai multe scaune de secol XXI, jerpelite şi îngrămădite într-un colţ. Camera expoziţiei era folosită şi ca spaţiu de depozitare şi de întâlniri între scriitori.
Absurdul unei expoziţii Eugène Ionesco
Următoarea expoziţie pe care am vizitat-o îi era dedicată lui Eugène Ionesco (1909-1994), chiar în anul centenarului său. Era organizată într-o sală la fel de mică şi conţinea prea puţine elemente care să ofere o viziune corectă asupra vieţii şi operei scriitorului. „Ce e aici?“, am întrebat, uitându-ne la câteva foi A4 înşirate pe o sârmă ca rufele la uscat.
„Ce se vede“, ne-a răspuns muzeograful. „E făcut în aşa fel încât să pară mai nonconformist“. „Geniala“ găselniţă jignea orice formă de inventivitate. Pe hârtiile agăţate cu bolduri şi cârlige, curatorii imprimaseră fragmente de manuscris, ilizibile şi inaccesibile ochiului. În sală erau şi computere, dar nu erau folosite pentru a aduce informaţii suplimentare. Muzeograful le-a pus în funcţiune la insistenţele noastre, dând vina pe faptul că, nefiind vizitatori, sunt ţinute închise.
Vizitatori abandonaţi
Luminiţa Duţu nu ştia ce conţine baza multimedia înainte s-o acceseze şi am informat-o chiar noi că imaginile care apar pe ecran fac parte din spectacolul Teatrului Odeon „Ionesco - cinci piese scurte“, în regia lui Alexandru Dabija. „Nu deschidem monitoarele în mod special, dar, dacă sunteţi interesaţi...“
Deşi eram singurii vizitatori, muzeograful ne-a abandonat în momentul în care i-a sunat telefonul mobil, la care a răspuns cu seninătate, lăsându-ne cu foarte multe întrebări nepuse. Am avut privilegiul să asistăm şi la convorbirea de 30 de secunde a gazdei noastre cu mama de la celălalt capăt al firului. Puerilismul expoziţiei a atins apogeul în momentul în care şi-a dezvăluit latura cea mai „spectaculoasă“, reprezentată de un şir de şapte scaune, rezemate de perete şi cârpite cu foi A4 pe care erau scrise literele „IONESCU“.
Muzeograful Luminiţa Duţu nu ne-a putut oferi pliante despre Eugène Ionesco sau alte materiale informative şi nici de data aceasta nu a ştiut să ne spună în ce perioadă a trăit scriitorul. „Nu ştiu când s-a născut, scrie la intrarea în expoziţie“. Am aflat, însă, şi câteva informaţii... relevante: Ionesco a scris şi în franceză, a fost în România după Revoluţie şi este autorul pieselor „Lecţia“, „Scaunele“ şi „Cântăreaţa cheală“.
Semne bune în expoziţia permanentă
După un tur care ar fi pus pe fugă trei sferturi dintre vizitatori, am mers la etaj pentru a vedea expoziţia permanentă, care marca evoluţia literaturii române de la primele tipărituri până la spaţiul contemporan. Lucrurile s-au îmbunătăţit semnificativ, atât amenajarea expoziţiei, cât şi volumul de informaţii. Muzeograful Luminiţa Duţu a fost mult mai bine pregătit şi a ştiut să răspundă, sporadic, curiozităţilor noastre.
Şi aici, însă, resursele multimedia erau insuficient folosite, deşi baza de date virtuală cuprindea fotografii inedite şi înregistrări video-audio foarte rare. Pe lângă obiecte care au aparţinut celor mai cunoscuţi scriitori români, am observat multe manuscrise importante. Probabil că poveştile din spatele lor erau fascinante. Pe unele, nu am reuşit să le aflăm.
O instituţie măcinată în interior
În momentul în care ne-am dezvăluit identitatea de jurnalişti, angajaţilor le-a fost teamă să mai vorbească cu noi. Deşi era în clădire, fostul director Radu Călin Cristea nu a dorit să ne primească pentru a ne oferi lămuriri în ceea ce priveşte activitatea muzeului. Atmosfera de suspiciune şi colaps domnea în interior, printre angajaţii care aşteptau numirea unui director interimar.
Muzeograful se apără timid
Muzeograful Luminiţa Duţu a justificat stângaci problemele de organizare. A spus că vizitatorii lipsesc deoarece este vară şi sunt plecaţi în concediu. Senzaţia de expoziţie sărăcăcioasă dedicată lui Mateiu Caragiale este dată, probabil, de „spaţiul larg“. „Sala aceea este folosită pentru mai multe lucruri. Scaunele sunt puse pentru lansări de carte şi cenaclu. Nu avem săli speciale“. Muzeograful crede că ar trebui făcută mai multă publicitate şi ar trebui tipărite pliante, deoarece toţi vizitatorii i le cer.
„Când vin oamenii, neapărat le pun ceva să vadă sau să asculte ceva. Le voi spune că există facilitatea aceea, aceea...“, promite Luminiţa Duţu. Ea mai crede că expoziţiile sunt slabe pentru că „nu au suficiente materiale“. Dar ce ne-a frapat cel mai mult a fost lipsa de timp invocată de toţi cei cu care am vorbit, deşi starea de letargie şi neimplicare era vizibil contagioasă. De la departamentul de Relaţii Publice am aflat că toate proiectele şi evenimentele pe timp de vară sunt îngheţate, până la numirea unui nou director.
Deficienţe organizatorice grave
După o vizită simplă, atunci când ar trebui să digeri avalanşa de informaţii primită eşti copleşit de cu totul alte senzaţii, care nu te îndeamnă nicidecum la o revenire. Dacă nu eşti un vizitator curios şi insistent, rămâi total nelămurit. Prezentarea nu reuşeşte să-ţi capteze interesul, nu-ţi prezintă faptele într-un mod inedit şi spectaculos. Poveştile sunt seci şi sunt rostite mecanic.
Expoziţiile temporare sunt încropite, iar cea permanentă este incompletă, cu mari lacune în sala scriitorilor contemporani. Pe holul de la etaj se aflau câteva monitoare pentru informare, însă erau închise pe motiv că nu mai funcţionează. Am aflat, ulterior, că nu se mai tipăresc pliante despre expoziţii din 2007. Nici site-ul muzeului nu este actualizat. În funcţia de director apare tot numele lui Alexandru Condeescu, decedat acum doi ani.
Dispute într-un muzeu ignorat
Deşi are un vad bun, MNLR din Bulevardul Dacia nr. 12 este vizitat, în medie, de şapte oameni pe zi. Programul este de marţi până duminică, între orele 10.00-18.00
După moartea fostului director al MNLR, Alexandru Condeescu, s-au încins spiritele în interiorul muzeului. Sande Vârjoghe, şeful departamentului de proiecte culturale, ne-a declarat că de un an şi jumătate n-a mai fost lăsat să-şi desfăşoare activitatea. „De când a venit Radu Călin Cristea nu s-a mai făcut nimic. Nu ştiu din ce motive dânsul n-a mai vrut să deruleze proiecte cu fonduri nerambursabile, câştigate de la Administraţia Fondului Cultural Naţional“. Sande Vârjoghe a spus că există proiecte blocate în valoare de peste 500.000 de euro.
„Motivele pentru care MNLR nu a finalizat două proiecte culturale în anul 2008 ne scapă şi nici nu fac obiectul misiunii AFCN. În ultimii doi ani, MNLR a avut două proiecte: «Hai Hui» (2008) cu o finanţare de 21.000 lei, pe care nu a finalizat-o, şi «Proba Video de reiniţializare a verbului» (2008), finanţat cu 16.000 lei, de asemenea, nefinalizat. În anul 2009, MNLR nu a mai participat la concursurile AFCN“, ne-a declarat Laura Ganea, coordonator relaţii publice din cadrul AFCN. Sande Vârjoghe a precizat: „Aceste proiecte ar fi fost benefice pentru public. Aţi văzut ce număr de vizitatori avem? O medie de un vizitator pe zi. E catastrofal. În majoritatea zilelor nu vine niciun vizitator. E un muzeu complet blocat“.
Acesta ne-a descris atmosfera de la muzeu: suspiciune, teamă, incertitudine. Am vrut să stăm de vorbă şi cu domnul Radu Călin Cristea, al cărui mandat a expirat la 1 iulie 2009, însă nu a vrut să ne primească. Ne-a promis însă un interviu în numărul viitor al suplimentului.
Instituţia, evaluată din interior
Sande Vârjoghe, şeful departamentului de proiecte culturale din MNLR, a observat mai multe nereguli în ceea ce priveşte expoziţiile muzeului.
1. Cărţi care sunt considerate cu adevărat momente importante în literatura română nu sunt marcate în niciun fel, iar imaginile, colajele care însoţesc expoziţia nu oferă de fapt legături reale, aşa cum şi ghidul expoziţiei mărturiseşte, ci legături care vor trebui realizate după.
2. Sertarele care ar fi trebuit legate de cărţile expuse sunt superficial umplute cu xeroxuri care la prima vedere nu pot produce decât legături eronate
3. Ideea de interactivitate nu se rezumă în acest caz decât la capacitatea ghidului de a inventa o legătură în momentul în care vizitatorul este invitat să descopere o informaţie din sertarul pe care ar fi trebuit să îl descopere din dorinţa de a afla o anumită informaţie legată de o anumită carte, de un anumit subiect.
4. Sertarele sunt parte sau mai bine spus reziduu al unui proiect care avea o coerenţă şi în care ele serveau în acest scop descoperirea unor informaţii, dezvăluirea nuanţată a unei anumite tematici, idei, sugerată de un document prezent în expunere.
5. Expoziţia de astăzi a muzeului prezintă un discurs confuz.
Radu Călin Cristea, un director contestat
Prin decizia nr. 1405/2009, definitivă şi irevocabilă, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul Primăriei Municipiului Bucureşti împotriva hotărârii din iunie 2008, prin care Sande Vârjoghe, şeful departamentului de proiecte culturale din cadrul Muzeului Literaturii Române, a obţinut invalidarea concursului pentru ocuparea postului de director al MNLR.
Curtea de Apel a considerat că proiectul de management declarat câştigător, aparţinând lui Radu Călin Cristea (foto), nu ar fi îndeplinit condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale.
Primăria Municipiului Bucureşti a fost obligată să anuleze concursul pentru ocuparea postului de director general al MNLR, să emită decizia de revocare din funcţie a directorului Radu Călin Cristea şi să dispună organizarea unui nou concurs, conform dispoziţiilor legale.
MNLR, 52 de ani de activitate
Academicianul D.P. Perpessicius a înfiinţat Muzeul Literaturii Române în anul 1957. În 1970 a apărut revista „Manuscriptum“, care cuprindea documente literare inedite. În anul 1972 a fost inaugurat ciclul de manifestări „Rotonda 13“, cu evocarea „Nicolae Iorga“. La 17 octombrie 1990, Alexandru Condeescu a fost numit, prin ordinul Ministerului Culturii (ministru Andrei Pleşu), director interimar al Muzeului Literaturii Române, fiind ulterior definitivat pe acest post în 1991. Din februarie 1992 a fost redactor-şef al revistei „Manuscriptum“.
În această perioadă, muzeul a fost restaurat integral şi a fost înfiinţată Editura Muzeului Literaturii Române. Alexandru Condeescu a condus muzeul timp de 17 ani, până în luna august 2007, când a încetat din viaţă. Patrimoniul Muzeului Literaturii Române cuprinde peste 300.000 de piese: manuscrise, scrisori, mobilier memorial, lucrări de artă plastică, fonotecă, pinacotecă. În prezent, MNLR se află în administrarea Primăriei Generale a Capitalei.
Se încarcă comentariile...
