Literatura multimedia, un preludiu continuu

adevarul

Publicat: 12.08.2009 20:21

Ultima actualizare: 10.08.2022 08:52

Într-un context în care poezia se hrăneşte până şi din spam-ul căsuţelor poştale, iar hipertextul reformează serios practicile scrisului şi cititului, harta experimentelor multimedia din literatura spaţiului românesc numără doar câteva repere.Artistul Romulus Bucur îşi punea maşina de scris la treabă şi Eva Pervolovici a testat efectele videopoeziei, Bogdan Ghiu a trecut la poezia ambientală, iar Constatin Vică a „bricol

Intrarea maşinii de scris în rutinele scriitoriceşti, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a marcat, printre altele, startul unei relaţii pasionale între literatură şi tehnologie. Dat fiind statutul ei „alunecos“, poezia s-a dovedit, dintre toate speciile, cu precădere tehnofilă, adaptându-se rapid la noile media şi redescriindu-şi constant limitele.

„Caligramele“ prin care Guillaume Apollinaire anticipa ceea ce în anii ’50 avea să fie cunoscut drept „poezie concretă“ şi colajele textuale prin care dadaiştii îşi invitau publicul de la Cabaret Voltaire să forţeze înţelegerea scriiturii se numără printre primele repere din istoria noilor poetici.

Dacă artiştii din generaţia lui Tristan Tzara se rezumau la decuparea unor fragmente din ziare, pe care le rearanjau în funcţie de dinamica hazardului obiectiv, astăzi se vorbeşte despre poezia „postumanilor“. Conectaţi la marea reţea globală, „înarmaţi“ cu gadgeturi şi aflaţi la un clic distanţă de istoria arhivată a umanităţii, postumanii despre care vorbeşte şi Andrei Codrescu în ultima sa carte („The Posthuman Dada Guide“) au de ales între forme poetice adaptate „noii ordini virtuale“.

Poezii recreate din spam, biopoezii, poeme interactive, complicate structuri hipertextuale, versuri construite după formula jocurilor video, pentru a aminti doar câteva dintre formele poeticii noilor media. Deşi crearea unor asemenea mostre de literatură este la îndemâna oricui, softurile fiind, de cele mai multe ori, gratuite şi foarte uşor de folosit, spaţiul poetic românesc se dovedeşte foarte reticent în faţa acestor mijloace noi, foarte puţini artişti şi scriitori aruncându-se spre noile terenuri de joc.

Experimentul imposibil

„Până în 1989, adică în totalitarismul comunist, experimentarea multimedială a literaturii, în special a poeziei, era ca şi imposibilă – sau nu avea, de fapt, rost – din mai multe puncte de vedere şi cu mai multe nuanţe, uneori chiar opuse. În primul rând, ea era imediat reprimată, cenzurată, adică privită cu suspiciune şi marginalizată zeflemitor, acuza (îmblânzită, între timp, din proletcultism încoace) care i se aplica fiind aceea de «formalism»“, explică poetul şi eseistul Bogdan Ghiu, în opinia căruia “experimentele literare, în general, erau din capul locului, de la rădăcină făcute implicit imposibile, compromise într-un regim politic care prin el însuşi era un experiment.

Totalitarismul comunist a fost un experiment social total care dezamorsa, neutraliza aprioric, cu anticipaţie, orice idee de experiment, care nu-şi mai avea, astfel, rostul. Ne aflam într-un regim pur experimental în care poezia era compromisă prin aducerea ei la putere (fiind, de exemplu, urlată pe stadioane), ceea ce constituie anormalitatea însăşi.“

Pentru autorul volumului „(Poemul din carton) Urme de distrugere pe Marte” (Cartea Românească, 2006), „totalitarismul comunist a reprezentat apogeul şi sfârşitul logocentrismului, adică al înseşi condiţiei de posibilitate (şi de triumf performativ) a literaturii. O experimentare multimedială a actului literar nu devine posibilă, şi necesară, urgentă, decât de acum înainte, în post-logocentrism, prin „virarea” textului spre condiţia imaginii, de pildă, adică prin acceptarea, de către artele cuvântului, a unei paradoxale dispariţii sau retrageri din manifest în invizibilitatea conceptualismului general al artelor vizuale şi performative dominante.”

În ceea ce priveşte experimentele lui Bogdan Ghiu de la „(Poemul de carton)” încoace, acestea sunt construite mai degrabă ambiental, autorul fiind exclus, iar atenţia cititorului bruiată: textele sunt prezentate, de pildă, sub forma unor înregistrări audio sau sub forma unor proiecţii murale. „Cine vrea să «prindă» ceva să ciulească urechea, să se lupte să facă linişte! Arta, poezia, producţia de mesaj devine ceva continuu, permanent, dar indistinct, pentru care trebuie, dacă consideri că merită, să te lupţi cetăţeneşte. Artistul nu poate impune nimic. El trebuie, doar, să producă neîncetat, să asigure «fundalul»,” încheie Bogdan Ghiu.

Poezia experimentală de la Kinema Ikon

Când vine vorba de arte vizuale experimentale şi mai ales despre zona filmului experimental din România, grupul Kinema Ikon, constituit la Arad în anii ’70, are unul dintre cele mai puternice ecouri. La începutul anilor ’80, printre cei care participau la atelierele de film conduse de liderul grupului, Gheorghe Sabău, se numărau Ioan T. Morar, Mircea Mihăieş, Alexandru Pecican şi tot în acea perioadă li s-a alăturat Romulus Bucur, unul dintre puţinii artişti români care a folosit activ tehnologia pentru o schimbare la faţă a literaturii.

Avându-i ca repere istorice pe Apollinaire şi pe poetul american E.E. Cummings, Romulus Bucur mărturiseşte că, după o perioadă în care maşina de scris şi letrasetul au fost „jucăriile“ sale predilecte, calculatorul a devenit cel mai la îndemână instrument. „Declicul s-a produs în 1994, când am scris un volum de poezii (în majoritate de dragoste) în vreo două luni – mare parte dintre ele au fost cărţi poştale, concepute de mine, unele realizate cu ajutorul unor prieteni plasticieni - şi când s-a născut ideea de cântecel (pe care am aproximat-o prin englezescul ditty): un scurt poem care să prindă imaginile şi sunetele străzii, eventual ceva din starea mea de spirit din acel moment.

După aceea, normal, mi-a venit ideea să extind un pic poemele, să le pun pe ecran şi să le dau un pic de interactivitate – aşa au apărut «Ditties» şi «Through the Looking Glass», care au fost incluse pe primele două CD-uri ce marcau noua orientare multimedia a grupului Kinema Ikon,” punctează Romulus Bucur începutul proiectelor sale de poezie multimedia. Acestor prime două titluri le-a urmat „A Treat of Cat“, un proiect care avea la bază o serie de poeme cu şi despre pisici scrise în anii ’80, dar pe care cenzura le considerase subversive. Publicate online, într-o formulă grafică la care a contribuit şi artistul Călin Man, poemele au fost mai târziu integrate în proiectul „alteridem.exe”, prezentat la Bienala de la Veneţia.

Copy şi paste în anii '70

Romulus Bucur a ajuns să folosească noile medii ca o extindere a celor „vechi”, iar în ceea ce priveşte metodele, se declară îndatorat lui Tristan Tzara. „ Atâta doar că nu am încredere în hazard şi simt nevoia să trişez“, punctează artistul, amintindu-şi despre descoperirea copy & paste pe la începutul anilor ’70: „dicteu automat la maşina de scris, apoi decupam fragmentele ce mi se păreau convenabile, le rearanjam, le capsam pe o coală de hârtie, pe care o mai dactilografiam o dată, după care distrugeam originalul. Nici calculatorul nu face altceva decât să extindă aceste posibilităţi.

Softurile folosite sunt foarte simple, gratuite şi la îndemâna oricui”. După părerea lui Bucur, „intervenţiile de acest fel (să spunem, hipertextual) sunt un complement al cuvintelor (scrise): acestea nu pot nota decât aproximativ particularităţi de pronunţie (sau zgomote) şi deloc intonaţia (de aici groaza mea în faţa recitării «actoriceşti» a poeziei). Apoi, cuvintele nu pot transmite altceva decît clase de lucruri; percepţia individuală are mari şanse să fie ininteligibilă.

Mi s-ar putea răspunde că pentru asta s-a inventat imaginea (verbală). Care, îndeobşte, nu transmite decât aproximativ ceea ce vrea cu adevărat autorul să spună. Şi cum despre imagine (cea vizuală) se spune că poate spune mai mult decât o mie de cuvinte, de ce să nu profităm de aceasta? Cu alte cuvinte, autorul se degrevează de sarcina exprimării exacte (e loc de lungi discuţii aici) şi o transformă în interpretare (a cititorului)” concluzionează Romulus Bucur, rămas şi astăzi în nucleul Kinema Ikon.

Cine vrea să «prindă» ceva, să ciulească urechea, să se lupte să facă linişte!

Bogdan Ghiu
scriitor

Videopoemele, cele mai răspândite

Una dintre cele mai active subspecii ale poeziei multimedia s-a dovedit, în spaţiul românesc, videopoemul. În plină cultură dominată vizual, asaltată de estetica videoclipului, poemul construit pe suport audio-video a atras nume ca Sorin Dinco, Mugur Grosu şi Eva Pervolovici. Sorin Dinco a început să lucreze astfel de videopoeme la începutul lui 2006, rezultatele fiind postate pe hyperliteratura.reea.net.

„Constatarea anterioară, că textul, în natura lui tradiţională, nu este parcurs cu aceeaşi atenţie ca «pe vremea când» doar era cuprins între coperţile unei cărţi, m-a determinat să fac o combinaţie între imagine, muzică şi text, elementele fundamentale ale unui hypertext in nuce”, spune Dinco, precizând că videopoemele sale, în care textul este integrat într-o formulă dublată audio-vizual, au avut parte de un public „fidel, onest, atât din partea pasionaţilor, cât şi a celor care nu au citit nici măcar bibliografia obligatorie din liceu.

Eva Pervolovici s-a inspirat din literatura anilor '80

Produsul place în măsura în care combinaţia de care vorbeam reuşeşte să atragă şi să scurtcircuiteze în «nodurile de legătură» ale limbajelor care compun «noul discurs»”. Autorul singurului „videoclip” pentru un poem al lui Marius Ianuş îşi descrie aceste experimente ca fiind „subversiv-literare, ilegal-muzicale şi neprofi-vizuale”.Artista Eva Pervolovici este, la rândul ei, autoarea unei serii de videopoeme, de această dată realizate pornind de la textele unor poeţi optzecişti.

Optzecişti în format nou

„Abordarea mea a fost aceea de a face pentru anumite poezii o reprezentare vizuală de tipul videoclipurilor muzicale, nu o descriere literală a textelor, cât senzaţia pe care mi-o produc textele respective”, spune Pervolovici, explicând pe scurt strategia pentru fiecare exemplu în parte. “În videopoemul Simonei Popescu, protagonista este Danda, fiica scriitoarei, atrăgându-mă perspectiva de a lucra cu un copil şi de a ilustra textul din această perspectivă.

În cazul «Doar încă o zi», după Mircea Cărtărescu, actriţa principală este Dorina Chiriac, o dorinţă pe care Cărtărescu şi-a manifestat-o încă de la început, în timp ce el apare doar la final. În videopoemul inspirat de Florin Iaru, actriţa Tunde Baczo creează un moment coregrafic propriu, inspirat după textul poeziei «Aer cu Diamante». Thomas Ciocşirescu este alteregoul scriitorului Gheorghe Crăciun, singurul autor de proză prezent, într-o videopoezie inspirată din texte din «Compunere cu paralele inegale»”.

Poezia Google, la câteva clicuri distanţă

Constantin Vică a folosit rezultatele de pe Google pentru poezie

“aş dori să mă conectez. / cît de departe putem merge? / toate aceste măsuri sunt utile: / să încercam să ne facem o viaţă mai bună; / viaţa într-o agenţie de comunicare online / ne leagă pe noi, toţi cei plecaţi.” Deşi ar putea fi un poem scris după toate canoanele genului, acest text reciclează, urmând tradiţia dadaistă, rezultatele căutării pe Google a cuvintelor “Internet de departe”.

Autorul, cu toate notele de subsol care îi delimitează noul statut, este Constantin Vică, poet şi jurnalist care, la începutul anului trecut, s-a ocupat de experimente de „poezie Google”. Altfel spus, „am urmărit cum afişa Google paginile şi încercarea mea a fost să pun într-o formă poetică rezultatele paraconsistente pe care motorul de căutare le oferea. Astfel de experimente sunt intenţionale (extrag doar elementele care mă interesează dintr-un fond care răspunde unei intenţii - stringul de căutare) şi controlate“, explică Vică, precizând că „tehnologia şi poezia sunt mai apropiate decât credem, ambele sunt activităţi de modelare şi transformare a unui input informaţional într-un output acţional”.

Deşi tehnologia este astăzi mai la îndemână ca niciodată în istorie, iar literatura, asemenea oricărei arte, înregistrează schimbările impuse de această mutaţie culturală, scriitorii români care aleg, măcar pentru capriciu, să vireze spre alte media decât cele clasice se pot număra încă pe degete. Proiectul colectiv „Rubik”, coordonat de Simona Popescu, videopoeziile celor câtorva artişti, textele difuzate ca programe de radio ale lui Bogdan Ghiu, experimentele lui Romulus Bucur şi exerciţiile de poezie cu participarea gigantului Google sunt printre puţinele alternative la monopolul poeziei pe hârtie.

„Noua ordine tehnologică nu e interesantă pentru poetul «pe hârtie» pentru că include şi o nouă ordine socială şi o nouă poziţie pentru poezie. În noua ordine tehnologică, cel care scrie codul e noul poet. Desigur, şi eu mă întreb de ce, după 40 de ani de poezie digitală înainte de internet, în România încă se preferă textul tipărit (cel mult cu o extensie audio) în defavoarea hipertextului digital care interacţionează cu diferite protocoale sau programe. Acest lucru nu face decât să adâncească falia dintre poeţi şi cititori. Poetul ca element constitutiv al reţelei - acest lucru e încă departe”, crede Constantin Vică.