Steve Sem-Sandberg: „Literatura îşi doreşte să-i facă pe ceilalţi fericiţi“
0
Scriitorul suedez Steve Sem-Sandberg a fost una dintre revelaţiile Târgului de carte de la Frankfurt de anul acesta, unde cel mai recent roman al lui, „Năpăstuiţii din Lodz“, a fost vândut în 16 ţări. Un alt roman al său, „Ravensbrück”, apărut de curând la Humanitas, o are ca personaj principal pe Milena Jesenská, o celebră jurnalistă cehă, militantă pentru drepturile omului.
Aţi scris mai multe romane care au în centru personaje reale. De ce aţi preferat să scrieţi despre oameni care au existat?
Nu m-a interesat să scriu neapărat despre personaje reale, ci despre femei reale. În romanul „Theres”, personajul este Ulrike Meinhof, o teroristă germană de extremă stângă; în „Doar imaginea rămâne”, am scris despre Lou Andreas-Salomé, care a fost eleva lui Freud şi prietena lui Rilke; iar în „Ravensbrück” am spus povestea jurnalistei Milena Jesenská.
Este o trilogie dedicată femeilor. Toate aceste personaje au fost puternice şi au reprezentat ceva în epoca lor, dar istoria lor a fost scrisă întotdeauna de bărbaţi. Povestea lui Ulrike Meinhof a fost spusă lumii întregi din perspectiva statului german, Lou Andreas-Salomé este un personaj care a stat în umbra lui Freud sau a lui Rilke, iar Milena Jesenská este cunoscută din scrisorile lui Kafka, cu care a avut o relaţie amoroasă.
Deci, toate aceste personaje au fost aşezate în umbra istoriei, fiindcă erau femei, iar eu mi-am pus la lucru uneltele de scriitor să le fac personaje de prim rang, aşa cum merită.
Dincolo de istoria acestor femei, sunteţi interesat şi de istoria mare, care se întâmplă în backgroundul vieţilor lor.
Da, scopul meu a fost dublu: să pun reflectorul pe vieţile acestor femei, aflate în umbră, dar şi să luminez epocile în care au trăit şi să le înţeleg. Toate aceste trei femei au trăit vremuri foarte interesante. De exemplu, Ulrike Meinhof era mamă a doi copii, pe care i-a părăsit pentru a se alătura mişcărilor studenţeşti din Germania Occidentală a anilor ’68.
Cât timp v-a luat documentarea pentru acest roman?
Am stat cinci ani în Praga să mă documentez pentru această carte. Am avut şi motive familiale să locuiesc în Praga - soţia mea e din Cehia. Dar, pe de altă parte, scrierea acestui roman a presupus o întreagă muncă de documentare, pe care nu o puteam face în altă parte. În „Ravensbrück” sunt citate multe articole inedite ale Milenei Jesenská, pe care le-am găsit în arhivele ziarelor ceheşti. Problema era că biblioteca cu arhivele ziarelor era deschisă o singură zi pe săptămână. Şi era şi o problemă cu limba, pentru că nu ştiu foarte bine ceha – e o limbă foarte dificilă, mai ales dacă începi studiul ei la bătrâneţe...
În cartea „Ravensbrück”, Praga însăşi e un personaj. Ce reprezintă acest oraş pentru dumneavoastră?
Prima dată când am vizitat Praga a fost în decembrie 1990, deci la puţin timp după Revoluţie. Pentru soţia mea, care trăia în Suedia, a fost un moment cu totul special când a avut posibilitatea să se întoarcă în Cehia din care fugise. Această revenire a ei a fost şi pentru mine o experienţă extraordinară – îşi întâlnea prieteni şi colegi pe care nu spera să-i mai vadă. În plus, Praga e un oraş magic, pentru că e foarte adânc înfipt în istorie. Istoria şi-a pus amprenta peste Praga. Vedeai clădiri foarte vechi, alături de lucruri distruse de regimul comunist. Praga e un oraş pe care să-l străbaţi cu piciorul şi care astfel îţi descoperă multe faţete ale ei. Şi, străbătând-o la pas, niciodată nu vei fi obosit.
Transformarea timpului trecut în prezent
Poate fi considerat „Ravensbrück” un roman non-fiction?
Eu privesc toate romanele mele ca romane. Folosesc tehnici ale istoricilor sau ale jurnaliştilor, dar şi multă ficţiune. Nu sunt istoric sau biograf. Important e să mă folosesc de uneltele ficţiunii, ca să dau viaţă existenţelor despre care scriu. Vreau să transform timpul trecut, specific istoriei, într-un timp prezent.
Când vă întrebam de roman non-fiction, mă gândeam la ceva de genul „Cu sânge rece” de Truman Capote...
Această sintagmă, „roman non-fiction”, e o invenţie a lui Capote şi poate fi aplicată numai în cazul cărţii lui. Pe de altă parte, în „Cu sânge rece” e foarte multă ficţiune. De exemplu, dialogurile între membrii familiei înainte să fie ucişi – cine a stat să înregistreze ce vorbeau ei atunci? Truman Capote i-a spus roman non-fiction din raţiuni de marketing. Pentru mine, e un nonsens să vorbesc de romane non-fiction.
Ficţiunea e ceea ce decizi tu că e ficţiune şi nu are limite. În primul paragraf al cărţii mele, „Ravensbrück”, este o discuţie dintre Milena şi mama ei, care era la pat foarte grav bolnavă. Şi mama o întreabă ce a văzut venind acasă de la şcoală. Milena îi povesteşte despre o fântână de pe o stradă anume, iar mama ei îi zice: „Dar nu e nicio fântână acolo!” Fetiţa inventase, pentru că voia s-o facă pe mama ei fericită. Ei bine, aşa funcţionează şi literatura: îşi doreşte să-i facă pe ceilalţi fericiţi.
Ce există în spatele perfecţiunii sociale
Dumneavoastră sunteţi şi jurnalist. Munca de jurnalist nu vă prejudiciază munca de scriitor?
Ba da. Din fericire, nu mai lucrez în jurnalismul cotidian. Am lucrat la cel mai important ziar conservator din Suedia, în departamentul cultural, timp de 20 de ani. Jurnalismul are şi o latură benefică, pentru că eşti în mijlocul evenimentelor, ba eşti chiar cu un pas înaintea evenimentelor. Deşi nu mai lucrez propriu-zis ca jurnalist şi acum m-am dedicat total scrisului, primul lucru pe care-l fac dimineaţa e să consult agenţiile de ştiri să văd ce s-a mai întâmplat. Asta mă ajută şi în munca de scriitor, am nevoie să ştiu ce se întâmplă în lume.
Care este locul literaturii contemporane suedeze pe piaţa cărţii mondiale?
Literatura contemporană suedeză are o problemă pe piaţa internaţională de carte – în special pe piaţa germană. Lumea ştie că Suedia e o ţară îndepărtată, că are puţini locuitori şi o vreme depresivă. Prin urmare, acolo oamenii fac lucruri nebuneşti: adică se ucid unii pe alţii. Iar scriitorii sunt încă şi mai nebuni, pentru că toate cărţile pe care le scriu sunt despre aceste crime. Concepţia generală e că singurul lucru pe care-l fac autorii suedezi e să scrie romane cu crime.
Publicul din lumea largă adoră acest tip de cărţi, pentru că se dovedeşte că în Suedia lucrurile nu sunt perfecte, cu tot sistemul social bine pus la punct. Că există ceva necurat în spatele acestei perfecţiuni sociale. Şi literatura suedeză e celebră prin aceste romane cu crime, poliţiste. În realitate, e doar un mod prin care scriitorii de la noi au descoperit că pot face bani buni. Eu nu am fost interesat niciodată să scriu aşa ceva. Mulţi scriitori suedezi foarte buni nu sunt traduşi, pentru că au fost daţi la o parte de pe piaţă de toate aceste romane stupide cu criminali.
Acum, pentru prima dată, la Târgul de la Frankfurt de anul acesta, piaţa internaţională de carte a fost interesată şi de altceva din partea autorilor suedezi – este vorba de romanul meu „Năpăstuiţii din Lodz”, care a avut un mare succes. Înainte de Frankfurt, fusese vândut în opt ţări, iar la târg în alte 16 ţări (printre care SUA, Anglia, Germania, Italia, Brazilia etc.). A fost pentru prima dată când un scriitor suedez a avut un asemenea succes internaţional şi nu a fost Stieg Larsson. Am luat-o ca pe o victorie, pentru că a fost clătinată imaginea falsă că literatura suedeză înseamnă numai poveşti cu criminali.
Mulţi scriitori suedezi foarte buni nu sunt traduşi pentru că au fost daţi la o parte de pe piaţă de toate aceste romane stupide cu criminali.
Steve Sem-Sandberg
scriitor
Premiul Nobel şi literatura suedeză
Ajută Premiul Nobel la promovarea literaturii suedeze?
Cred că da, pentru că mulţi scriitori suedezi sunt în juriul Academiei. E adevărat, romanele cu crime au abătut atenţia publicului de la adevărata literatură din Suedia, dar am convingerea că lucrurile se vor schimba în bine. Oricum, noi avem şi problema că scriem într-o limbă mică, cu foarte puţini vorbitori. Suedia are o populaţie de 9 milioane de locuitori, deci e un număr mic de cititori. În plus, ţările cu literaturi mari nu sunt interesate de nimic altceva decât de ele înseşi. De exemplu, Marea Britanie, care e cea mai refractară la ceea ce vine din afară. Eu am avut noroc, cu romanul „Năpăstuiţii din Lodz”, care a fost cumpărat de prestigioasa Editură Faber & Faber. Eu voi fi primul autor suedez publicat de această editură.
Dar de ce nu au fost interesaţi de scriitorii suedezi până acum?
Pentru că nu sunt interesaţi de nimic. De exemplu, după anunţarea acordării Premiului Nobel lui Le Clezio, am asistat la o discuţie la BBC, unde era invitat redactorul-şef al „Times”. Iar comentariul acestuia era: „E o mare surpriză pentru mine, pentru că drept să spun nici nu am auzit de acest scriitor. E un scriitor necunoscut, nici nu a fost tradus în engleză.” De fapt, Le Clezio fusese tradus în 87 de limbi străine, era cunoscut în toată lumea. Cât despre Herta Müller – chiar că nu ştiau de unde s-o ia! Ei se consideră centrul lumii, dar nu sunt. Se scrie foarte multă literatură bună în locuri de care ei nici măcar nu au habar.
Care e părerea dumneavoastră în privinţa alegerilor făcute de juriul Academiei Suedeze pentru Premiul Nobel? Există multe voci care spun că de multe ori prevalează criteriile politice.
Care sunt criteriile politice pentru care a fost aleasă Herta Müller?
S-a spus că au ales-o pentru că se împlineau 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Cred că astfel de comentarii apar orice alegere ar face. Gândiţi-vă ce comentarii ar fi stârnit dacă, în loc de Herta Müller, l-ar fi ales pe Amos Oz, cu tot conflictul din Orientul Mijlociu! Oricum, Amos Oz va lua premiul într-un an sau doi – şi atunci se va zice desigur că l-a luat din motive politice şi că există interese ascunse să fie acordat premiul unui scriitor evreu. Ca să nu mai vorbim de reacţiile care se vor stârni în lumea arabă. Întotdeauna vor fi controverse în legătură cu Premiul Nobel pentru Literatură. Cu toate acestea, eu sunt convins că întotdeauna decizia juriului se bazează pe valoarea literară.
Cea care l-a scos pe Kafka din bârlog
Milena Jesenská a fost şi ea o femeie puternică şi cu o biografie tragică. În „Ravensbrück“, există şi câteva pagini despre povestea ei de dragoste cu Kafka.
Da. De fapt, ei au petrecut numai patru zile împreună, restul relaţiei s-a consumat în corespondenţa lor. Cred că a fost cea mai adevărată poveste de dragoste pe care Kafka a avut-o vreodată cu o femeie.
Desigur, se ducea la prostituate, dar dacă vorbim de dragoste – aceasta a fost. Milena Jesenská a reuşit să scoată acest om total asocial din bârlogul lui.
Se încarcă comentariile...
