Libanul - prima tara musulmana in care opozitia si strada doboara guvernul

Prin demisia lui Omar Karame incepe o perioada de incertitudini

Demisia guvernului pro-sirian libanez condus de Omar Karame este amplu comentata atat de presa din Beirut, cat si din intreaga regiune. Nu evenimentul in sine este avut in vedere, cat faptul ca, pentru prima oara intr-o tara araba, "ostilitatea opozitiei, combinata cu cea a populatiei a provocat caderea unui cabinet ministerial", asa cum evidentia ziarul parizian "Le Monde". In al doilea rand, s-a subliniat ca demisia respectiva a fost impusa prin mijloace pasnice, fapt iarasi rar intalnit in Orientul Mijlociu si cu precadere intr-un stat arab. Cu alte cuvinte, se poate vorbi de o "revolutie de catifea" in varianta "revolutia cedrilor". Nu e mai putin adevarat ca, in tot acest concert arab, Libanul ocupa un loc aparte: tara multiconfesionala (are 19 comunitati religioase - 13 fiind crestine, cinci musulmane sau provenite din Islam, o mica comunitate evreiasca), ea isi respecta cu rigoare acest statut in spectrul politic. Ca urmare, presedintele tarii e crestin, premierul e musulman sunnit (fiind desemnat intotdeauna din sanul clubului inchis al ex-premierilor ce reprezinta familiile politice traditional sunnite), presedintele parlamentului e musulman siit, iar ministrul Apararii e druz. In consecinta, Libanul e singurul stat arab cu presedinte crestin. Dar, mai presus de orice, in pofida lungului si sangerosului razboi civil (1975-1990), el si-a pastrat o viata politica parlamentara autentica, e drept la "umbra" trupelor siriene stationate in "Tara Cedrilor". Componentele democratice s-au impus puternic dupa asasinarea fostului premier Rafic Hariri si au coagulat opozitia, la al carei apel, strada a raspuns rapid si in mod coplesitor. Confruntat cu revolta opozitiei, supus presiunii strazii si celei internationale, guvernul lui Omar Karame a inteles - sau a fost constrans sa accepte - ideea ca nu era de ajuns sustinerea parlamentara de care ar fi beneficiat la votul privind motiunea de cenzura, cand, opozitia nu putea conta decat pe 42 de deputati din 127. Ca urmare, premierul Karame a oferit demisia in bloc a ministrilor sai, el fiind sacrificat de presedintele Emile Lahoud, dornic sa potoleasca strada si, implicit, sa puna in surdina cererile ei privind retragerea trupelor siriene si sa se formeze un cabinet de tranzitie. Desigur, atitudinea armatei, care a fraternizat cu manifestantii in cateva cazuri si greva generala au cantarit mult in demisia, mai rapida decat se anticipase, a guvernului. Evident, la ordinea zilei este intrebarea ce va urma? Ea e considerata fireasca intrucat in fieful lui Karame, orasul Tripoli, partizanii lui s-au rasculat la aflarea stirii demisiei lui si exista opinia ca, oricand, situatia exploziva poate degenera. Pe urma, se reaminteste ca, in toamna, demisia lui Hariri din postul de premier a intervenit la scurta vreme dupa ce el fusese convocat de autoritatile siriene, care l-au informat ca au decis prelungirea mandatului presedintelui Republicii Liban, Emile Lahoud. Prin gestul sau, Hariri a protestat impotriva diktatului extern.