Leul şi cărămida

Fabrica pe care a pus ochii era de stat, managementul - prost, iar rezultatele financiare, pe măsură. Deşi cumpărase o companie aproape pe butuci, planul fostului comerciant a fost simplu şi cât

Fabrica pe care a pus ochii era de stat, managementul - prost, iar rezultatele financiare, pe măsură. Deşi cumpărase o companie aproape pe butuci, planul fostului comerciant a fost simplu şi cât se poate de eficient: şi-a concentrat afacerea aproape în exclusivitate pe export. Şi avea toate argumentele pentru a face acest lucru. În primul rând, forţa de muncă ieftină din România. Cu cheltuieli salariale medii de sub 100 de dolari pe angajat, îşi putea permite să vândă cărămizi pe pieţele occidentale la preţuri imbatabile. Contractele din Vest au început să curgă, iar fabrica s-a redresat rapid. Dar mai era ceva. Costurile de producţie erau în lei, iar cărămizile le vindea pe dolari. Cum moneda naţională se deprecia abrupt de la o săptămână la alta, când schimba dolarii pe care îi primea, obţinea din ce în ce mai mulţi lei. Plătea aceleaşi salarii în moneda naţională, iar surplusul mergea la bancă. Ori de câte ori BNR anunţa deprecierea leului, proprietarul fabricii de cărămidă îşi freca satisfăcut mâinile şi îşi umfla buzunarele. Din 1998 şi până în 2003, cursul dolarului în raport cu leul a crescut de aproape patru ori. Afacerea a prosperat, iar contul proprietarului era din ce în ce mai mare. De investiţii în tehnologie nu prea voia să audă din moment ce, la un simplu calcul, trebuia să investească vreo câteva milioane de dolari. "Cu banii ăştia, mai bine plătesc salarii timp de zece ani", explica el.
Din 2004 însă lucrurile au început să se schimbe. Leul a început să se aprecieze în raport cu principalele devize internaţionale, iar schema financiară a omului nostru de afaceri devenea din ce în ce mai şubredă. Profiturile obţinute până mai ieri din simpla jonglare cu valutele începeau să scadă, iar costurile sale de producţie erau din ce în ce mai mari. Pentru a-şi păstra poziţia pe piaţă, a început prin a tăia din marjele de profit în aşteptarea unui leu mai slab. Acest lucru nu s-a întâmplat, iar businessul său a început să se clatine din temelii.
Exact în situaţia proprietarului fabricii de cărămidă se găsesc o mulţime de alţi oameni de afaceri care, ani la rând, şi-au bazat competitivitatea exclusiv pe variaţiile de curs valutar sau pe forţa de muncă ieftină. Pot fi văzuţi la reuniunile patronale, unde ţipă că BNR le falimentează afacerile prin valorizarea leului. Despre investiţiile în retehnologizare pe care trebuiau să le facă atunci când cursul monedei naţionale evolua în sensul dorit de ei, nu suflă o vorbă. Există momente în care o companie poate produce ieftin, ajutată fiind de o conjunctură financiară favorabilă. Însă orice manager bun ştie că astfel de situaţii sunt temporare şi că fără investiţii în noi tehnologii care să diminueze costurile afacerea nu este viabilă pe termen lung. Pentru omul nostru de afaceri, vremurile nu mai sunt aşa de bune. Singura sa soluţie stă acum în găsirea unui cumpărător pentru fabrica sa de cărămizi.