Legea invatamantului - timp si bani

In patru zile, atat Senatul, cat si Camera Deputatilor au reusit performanta, unica in aceasta legislatura, de a adopta in unanimitate Legea privind modificarea Legii invatamantului. Timpul era, si

In patru zile, atat Senatul, cat si Camera Deputatilor au reusit performanta, unica in aceasta legislatura, de a adopta in unanimitate Legea privind modificarea Legii invatamantului. Timpul era, si este, inca, factorul decisiv al acestei miscari. Mai intai, pentru ca, neaprobata pana la 15 iunie, legea nu ar mai fi permis aplicarea noilor reglementari o data cu inceperea anului scolar 2003-2004. Apoi, pentru ca tergiversarea introducerii masurilor de compatibilizare si, mai ales, de insusire a directiilor stabilite in cadrul Conferintelor Ministrilor Educatiei din Europa ne-ar fi lasat definitiv in afara "planului strategic al dezvoltarii educatiei in Europa comuna, pana in 2010" (plan adoptat de catre Consiliul Europei la Lisabona, in 2000, si ratificat la Barcelona, in 2002). Sa nu mai spunem ca neadoptarea acestor modificari ar fi putut duce la redeschiderea capitolului de negocieri pentru Educatie din cadrul Planului de Aderare a Romaniei la UE. Iata, asadar, ca marirea duratei invatamantului obligatoriu de la 8 ani la 10 ani, ca si restructurarea curricumului national pe principiile europene, cu toate consecintele ce decurg din acest demers, apar acum, nu pentru ca asa ar fi dorit doamna ministru, ci pentru ca nu se mai putea altfel. Despre cele mai spectaculoase modificari s-a scris deja si opinia publica s-a familiarizat cu ele: invatamantul obligatoriu incepe la 6 ani (cu posibilitatea ca, daca parintii o cer, scolarizarea sa poata incepe si la 7 ani) si dureaza 10 ani, examenul de capacitate dispare, iar bacalaureatul devine optional, fiind necesar numai acelora care vor sa-si continue studiile in invatamantul superior, trecerea din clasa a VIII-a in clasa a IX-a (fie ea de liceu, fie de scoala de arte si meserii), ca si la nivelul educational post-obligatoriu, se va realiza in urma evaluarilor continue, avand ca baza standardele nationale (despre care, deocamdata, nu stim mare lucru, fiindca nu-s finalizate), elevul va avea de acum inainte, chiar daca nu-si ispraveste scoala, un portofoliu personal, ce va sta la baza cuprinderii lui, oricand, pe parcursul vietii, intr-o forma de continuare a studiilor, iar in privinta competentelor profesionale ne vom adapta si noi nivelurilor profesionale existente in Europa. Astazi, proaspata, abia iesita din Parlament, Legea invatamantului arata minunat: este moderna, dinamica, coerenta si competitiva. Teoretic, schimbarea de macaz este datatoare de mari sperante. In sfarsit, vom avea niste principii de baza educationale si ele nu vor fi doar cuvinte fara sens. Nu vom mai vorbi de cresterea calitatii si eficientei invatamantului, ori despre asigurarea sanselor egale la educatie, despre particularizarea traseelor educationale in functie de vocatia fiecarui copil si despre corelarea planurilor de invatamant cu cerintele societatii, fara a le putea gasi corespondentul in viata de zi cu zi a scolii. Exista cadrul legal ca elevul sa fie educat pentru a deveni receptiv, oricand, schimbarii. Asta avem! Coborand insa din sfera teoriei educationale in practica s-ar putea sa patim ca Zmeul-Zmeilor si Muma Padurii: cand sa invingem, ne vom pierde puterile. Fiindca schimbarea nu inseamna ca, din toamna, pentru a modifica si a umple curricula clasei intai, sa faci abecedarul intr-un an si jumatate, in loc de un an. Fiindca adevarata schimbare nu inseamna doar sa scoti din planurile de invatamant o ora, la nu stiu ce disciplina, si sa bagi doua, la alta. Cu atat mai putin, schimbarea adevarata nu are nimic de a face cu simpla botezare a scolii profesionale prafuite, in scoala de arte si meserii. Schimbarea inseamna bani. Bani multi, pentru proiecte-pilot de aplicare a noului curriculum national, pentru definitivarea, pe baza de studii interdisciplinare, a continutului trunchiului comun, fiindca acesta va fi fundamentul achizitiilor competentelor de baza si al asigurarii invatarii pe parcursul intregii vieti. Bani pentru achizitionarea calculatoarelor obligatorii pentru alfabetizarea digitala pe care Europa in 2010 si-a propus s-o finalizeze, bani pentru profesorii calificati de limbi straine, care sa lucreze cu grupa de elevi si nu frontal, cu intreaga clasa, bani pentru aparatura performanta a noilor meserii cerute pe piata muncii, bani pentru serviciile din cadrul scolii, consiliere, asistenta, centre educationale, bani pentru profesorii chemati sa uite cum au fost invatati sa-i invete pe elevi (punand accentul pe memorare si nu pe formare de abilitati de invatare), bani pentru carti, CD-uri, reviste scolare, posturi de radio si tv. si pentru piscina si terenuri de sport. Sigur, banii lipsesc. In acest moment, nu stim de unde vom achita nota pentru manualele clasei a IX-a (bune, rele, prafuite, imbacsite sau moderne cum or fi fiind ele), asa ca nici vorba nu poate fi de achizitionarea cine stie carei linii tehnologice pentru vreo scoala de arte si meserii. Aceasta buturuga poate rasturna carul mare al reformei educationale si daca ne trece prin cap ca am putea trisa, folosind tot felul de paliative, vom vedea curand - 2010 nu mai este chiar asa departe - ca diplomele noastre nu vor avea nici o semnificatie dincolo de granitele tarii. Scoala noastra, cea strabuna si ferice, va ramane in cercul ei autarhic si noi ne vom intreba cum am pierdut timpul - valoros si ireversibil!