Laureaţii de la Neptun

Péter Esterházy a obţinut, luni, la Festivalul “Zile şi nopţi de literatură”, Marele Premiu “Ovidius”, iar Joey Goebel a luat Premiul pentru Tânărul Scriitor.Esterházy, unul dintre cei mai traduşi autori maghiari contemporani, declară că adevărata literatură apare numai din lupta cu limbajul.

Péter Esterházy:„Scrisul îmi provoacă probleme“

Cezar Paul-Bădescu: Aţi studiat matematica. De ce aţi preferat literatura matematicii?

Péter Esterházy: Niciodată nu am fost un matematician adevărat, eu doar am terminat Facultatea de Matematică. Dacă aş fi profesat matematica, aş fi fost un matematician mediocru. Sunt doar un scriitor care a învăţat matematică. Acum îmi pare bine că am învăţat-o. Intelectualilor umanişti le este teamă de matematică. Mie, nu. E un câştig, pentru că am în mine cu o teamă mai puţin.

„Nu mi-a spus nimeni că sunt aristocrat“

Faceţi parte dintr-o celebră şi veche familie nobiliară, despre care aţi şi scris cartea „Harmonia Caelestis” (o saga a familiei dumneavoastră). Cum v-aţi simţit, ca aristocrat, în vremea comunismului?

Mie nu mi-a spus nimeni că sunt aristocrat. În comunism, două tipuri de oameni sunt defavorizate: cei care sunt aristocraţi şi cei care nu sunt aristocraţi. Din multe puncte de vedere, eu m-am născut într-o zodie bună. Când am devenit matur, dictatura din Ungaria a devenit una moale. Pe mine, dictatura nu m-a expulzat din propria mea viaţă, cum s-a întâmplat cu părinţii mei.

Ei au fost deportaţi. Tatăl meu s-a născut într-una dintre cele mai bogate familii din Ungaria, iar la 30 de ani stătea într-o pepenărie şi nu avea nimic. Eu din start nu am avut nimic, deci, dacă la 30 de ani eram tot sărac, nu era o mare deosebire. Într-un fel, pot să spun că această situaţie mi-a fost folositoare, pentru că nu aveam nicio speranţă. Familia mea era declarată „duşman al poporului”, deci nu am aşteptat nimic de la acest regim. Aceasta e o situaţie norocoasă într-o dictatură. Dacă, într-o dictatură, omul începe să spere, nu e bine, pentru că nu eşti conştient de adevărata faţă bestială a ei.

Comunismul a făcut posibil şi ca un conte să fie informator al poliţiei secrete comuniste. Aţi scris, în „Ediţie revăzută”, şi despre şocul pe care l-aţi avut când aţi aflat că tatăl dumneavoastră a fost informator al Securităţii ungare, ávó. Aţi depăşit acest şoc?

Acesta este un fapt din viaţa mea...

E din viaţa tatălui. Vi-l asumaţi ca făcând parte din viaţa dumneavoastră?

Da, e viaţa mea personală. După ce am aflat, viaţa mea nu a mai putut fi la fel ca înainte. Pe de altă parte, dacă n-aş fi scris cartea „Ediţie revăzută”, aş fi uitat de mult, că memoria umană se apără de lucrurile neplăcute. Dacă e să fiu puţin înfumurat, pot să spun că eu nu mă preocup de sufletul meu – îl consider ca fiind doar o parte a muncii mele. Mă interesează tot ce se întâmplă în mine numai în măsura în care poate să devină sau nu scriitură. În cazul „Ediţiei revăzute”, este însă altceva, pentru că eu nu consider această carte un roman. Pentru mine este foarte important că nu e ficţiune.

Acum câteva săptămâni, Antonio Lobo Antunes îmi spunea că un adevărat scriitor sacrifică totul pe altarul literaturii – inclusiv familia. Sunteţi de acord cu această afirmaţie?

Faptul că-mi sacrific familia este puţin spus . Eu merg chiar mai departe: nici nu consider că e un sacrificiu, este ceva firesc.

Handicapul scriitorului din Est

Aţi declarat într-un interviu că nu aţi fost un elev strălucit la literatură maghiară şi că şi acum aveţi probleme cu scrisul. Era o glumă, nu?

Nicidecum. Am un citat din Thomas Mann (pentru că toate citatele care contează sunt din Thomas Mann): „Scriitorul este cel căruia scrisul îi provoacă probleme.” A fi scriitor nu înseamnă că ştii să elaborezi bine un text. Scriitorul este cel care, acolo unde limba opune rezistenţă, începe să lucreze asupra ei, să prelucreze limbajul. Jurnaliştii sunt cei cărora nu le cauzează probleme scrisul – jurnaliştii buni.

Sunteţi tradus în peste 20 de limbi şi apreciat în toată lumea. Aţi simţit vreodată un handicap în faptul că veneaţi dintr-o cultură din Est?

Da, am simţit. Dacă eşti un scriitor american, este interesant nu numai că ai în jur de două milioane de cititori, ci şi pentru contul tău bancar. Apoi, a aparţine unei mari culturi înseamnă să te poziţionezi altfel faţă de lume. Dacă mă urc într-un tren, în Budapesta, şi merg în orice direcţie, în două ore ajung într-o ţară unde lumea vorbeşte o limbă pe care nu o înţeleg. Scriitorul unei culturi mici este străin în lumea aceasta, cel al unei culturi mari – nu.„există un cadru pentru literatura maghiară”

Sunteţi o „locomotivă” pentru ceilalţi scriitori din Ungaria, a crescut interesul pentru literatura maghiară în urma succesului dumneavoastră internaţional?

Succesul oricărui scriitor maghiar îi ajută pe ceilalţi. Cele două mari „locomotive” maghiare sunt Imre Kertesz, laureatul Nobel, şi Sándor Márai, care vinde foarte mult. În urmă cu 15 ani, literatura maghiară nu însemna mai nimic în lume. Acum, piaţa internaţională de carte a început să aibă repere şi din această literatură. Dacă apare acum un roman al unui autor maghiar, există un cadru, un spaţiu în care poate să fie fixat.

În Ungaria, scriitorii pot să trăiască din literatura pe care o fac?

Nu, nici măcar dacă vorbim despre scriitor bun. Eu reprezint o mică excepţie. În general, în nicio ţară nu există mai mult de cinci-şase scriitori care să trăiască numai din scris.

În America, da.

Noi îi cunoaştem numai pe scriitorii americani vedetă. Starurile din orice domeniu trăiesc bine. Dar şi în America sunt scriitori foarte buni care trebuie să lucreze (predau la facultate), să se întreţină.

Care ar fi „secretul” succesului internaţional al literaturii unei ţări din Estul Europei, cum poate să ajungă la aceeaşi masă cu literatura mondială?

Nu există niciun secret, nicio reţetă şi gustul publicului e schimbător. E adevărat, se aduce în discuţie din ce în ce mai mult ideea de succes – ceea ce e un lucru foarte periculos pentru literatură. Dacă literatura începe să se gândească şi la altceva decât la menirea ei, dacă se gândeşte şi la succes va ajunge cum e televiziunea, care nu e interesată decât de audienţe.

Realizările personale sunt cele care asigură pentru orice literatură terenul succesului. Trebuie să existe o ţară care să fie deschisă, să-ţi primească cultura. Literatura română s-a îndreptat mai degrabă spre piaţa franceză, dar francezii sunt extraordinar de înfumuraţi, de încrezuţi. Noi, cultura maghiară, mergem mai degrabă spre germani, iar cultura germană este mult mai primitoare.

Un aristocrat

Péter Esterházy (născut în 1950 la Budapesta, într-una dintre cele mai celebre şi mai vechi familii aristocratice maghiare) este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori unguri, de notorietate internaţională. Cărţile lui sunt traduse în peste 20 de limbi, inclusiv pe piaţa americană.

Printre operele cele mai cunoscute se numără „Harmonia Cælestis”, „Ediţie revăzută” (carte scrisă după ce a aflat că tatăl său a fost colaborator al poliţiei politice maghiare), „O femeie”, „Verbele auxiliare ale inimii”, „Cartea lui Hrabal”, „Privirea contesei Hahn-Hahn”, „Puţină curvăsărie maghiară”  (tradusă la noi ca „Un strop de pornografie maghiară”, deşi autorul a dorit ca în titlu să fie PCM, Partidul Comunist Maghiar). „Cartea lui Hrabal” şi „Privirea contesei Hahn-Hahn” au apărut în România la Paralela 45 şi au fost lansate săptămâna trecută.

Literatura română s-a îndreptat mai degrabă spre piaţa franceză, dar francezii sunt extraordinar de înfumuraţi, de încrezuţi. Noi, cultura maghiară, mergem mai degrabă spre germani, iar cultura germană este mult mai primitoare.

 Péter Esterházy
scriitor
regizor

Joey Goebel: „Muzica îmi spune mai multe decât literatura“

Goebel  îşi păstrează spiritul protestatar al punk-rockului

Cezar Paul-Bădescu: În Europa, cel mai bine vi se vând cărţile în Germania şi în Austria. Cum vă explicaţi asta?

Joey Goebel: Poate pentru că le sună cunoscut numele meu de familie – Goebel. Totuşi numele meu e la singular, nu are „s” la final, iar prenumele meu e Joey, nu Joseph. De altfel, editorii germani mi-au propus la început să-mi schimb numele, din cauza acestei asemănări. Le-am spus că-mi place numele meu, dar că nu vreau să fiu asociat cu liderul nazist. Şi le-am dat o listă cu posibile pseudonime, pe care erau nume ca Joey McNuggets sau Joey Goodnight. Până la urmă, au preferat Joey Goebel. De ce am succes în spaţiul germanic? Simplu: poate pentru că editura e „Diogenes Verlag”, care e o editură serioasă şi cu renume.

În Statele Unite cum sunteţi primit de public?

În Statele Unite sunt un virtual necunoscut.

Criticii v-au numit „un nou Chuck Palahniuk”...

Sunt flatat. Îmi place la el - ca şi la Kurt Vonnegut – că e foarte acid şi scuipă pe societate şi, în acelaşi timp, cărţile lui sunt foarte plăcute, te binedispun. E unul dintre puţinii scriitori americani care scriu cărţi inteligente.

De ce aţi renunţat la rock şi v-aţi apucat de scris? E scrisul mai excitant decât rockul?

E şi mai excitant, dar îţi aduce mai multă recunoştinţă din partea celorlalţi. E extraordinar sentimentul pe care-l ai când termini un roman! E adevărat, e mai distractiv să fii muzician, mai ales că primeşti feedback instantaneu de la public. Dar nu-mi place stilul de viaţă al cântăreţilor.

Nu vă place? Se spune că viaţa cântăreţilor rock însemnă „sex, drugs & rock’n’roll”. Cum a fost a dumneavoastră?

Din cele trei, am fost înnebunit numai după rock’n’roll.

Deloc sex şi droguri?

În fine, sex... Motivul pentru care intri într-o formaţie este să fii dorit de femei. Problema e că eu nu mă dădeam în vânt după gruppies (fetele care stau pe lângă trupele rock). Cât despre droguri – nu m-au tentat. Mai degrabă, băutura.

În romanul „Anomalii”, rockerii care-şi fac o trupă sunt total atipici – o bătrânică, un irakian, o fată de opt ani... E o atitudine polemică faţă de imaginea standard a rockerului.

Uite, eu încă mă consider rocker şi apreciez faptul că rockul simbolizează spiritul rebel. Sau, în fine, ar trebui să simbolizeze acest lucru şi lupta împotriva establishmentului. Problema e că. între timp, rockul a devenit el însuşi establishment, a devenit un mod de a vinde bine.

Spiritul protestatar al rockului v-a rămas, totuşi.

Da, spiritul punk-rock-ului mi-a rămas şi asta se vede şi în romanele mele. De fapt, muzica îmi influenţează scrisul mai mult decât cărţile pe care le-am citit, muzica îmi spune mai multe decât literatura.

Scriitorul punk-rock

Joey Goebel s-a născut în 1980, în statul american Kentucky. Este considerat unul dintre copiii teribili ai literaturii americane, iar unii critici l-au numit „noul Chuck Palahniuk”. A făcut un Master în Creative Writing, dar a cântat şi în câteva formaţii de punk-rock. În română, i-au apărut, la Editura Humanitas Fiction, cărţile „Anomalii” şi „Torturaţi-l pe artist”. În afară de acestea, a mai scris romanul „Commonwealth”.