Jocul care aduce moarte

În decurs de numai o săptămână au murit doi oameni în timpul unor meciuri de fotbal din campionatul italian. Ucişi de furia aşa-zişilor fani, tifosi cum se numesc ei în Italia sau, mai nou

În decurs de numai o săptămână au murit doi oameni în timpul unor meciuri de fotbal din campionatul italian. Ucişi de furia aşa-zişilor fani, tifosi cum se numesc ei în Italia sau, mai nou (şi mai sugestiv), ultras. Ultimul mort este un poliţist care a lăsat o văduvă şi doi orfani. Unul dintre derbedeii ucigaşi (vreo 20 identificaţi până acum) este fiu de poliţist… Lume nebună, ieşită din minţi, pentru care fotbalul nu mai este un joc, un divertisment, un sport cu toate atributele lui de competiţie în limitele corectitudinii, ci un prilej de exhibare a instinctelor animalice, de violenţă şi ură. Pe site-urile acestor ultras nici măcar nu găseşti ceva referitor la fotbal sau la echipa favorită. Doar planuri de atac, incitare la violenţă, organizare de asalturi cu arme albe, bastoane, răngi, pietroaie şi alte obiecte provocatoare de moarte. Jocul în sine aproape că nu mai există. Rămâne doar ca oportunitate pentru a face rău pe stadion şi în afara lui. Cei mai mulţi derbedei sunt minori, copii de muncitori, de medici, de profesori şi, aşa cum spuneam, chiar de poliţişti. Aceiaşi adolescenţi care urlă împotriva războiului agitând însă bastoane şi răngi, aceiaşi care sparg vitrine şi asaltează bănci, aceiaşi care "se distrează" distrugând fără să pună nimic în loc. Săraci şi marginalizaţi? Nu tocmai. Nemulţumiţi de "establishment"? Nici măcar scuza asta n-o au, fiind ignoranţi şi deci incapabili de a emite o părere bună sau rea în cunoştinţă de cauză. Şi atunci? Fenomenul e studiat nu de azi, de ieri de psihologi, sociologi, politologi, fără vreun rezultat care să clarifice pe de-a-ntregul chestiunea. Furia vârstei şi lipsa de idealuri, zic unii. Alţii au şi alte explicaţii fără a avea însă şi soluţii.

De ani de zile, căci lista morţilor de pe stadioanele de fotbal (din Europa, cel puţin) este lungă şi nu pare a fi încheiată. S-a gândit însă cineva să urmărească evoluţia, la maturitate, a turbulenţilor adolescenţi? Ce fac ei ca adulţi? Ceea ce este impresionant, cel puţin în spaţiul vest-european, este că mulţi dintre turbulenţii de ieri (şi ieri se referă la anii "70, vestiţii "ani de plumb" în Italia) s-au apucat de… politică. Foştii mânuitori de pistoale şi bombe artizanale, fie ei de extremă dreapta sau extremă stânga, participanţi activi acum 30 de ani la lupte de stradă, la răpiri, la incendii sunt, bine mersi (câţiva dintre ei), nici mai mult, nici mai puţin decât în parlament. După ispăşirea pedepsei, fireşte. Onorabili deputaţi, unul dintre ei chiar secretar al Camerei Deputaţilor! Politica nu este chiar un joc, dar are, cu siguranţă, pe un stadion mult mai mare, victimele ei. Şi victimele, fără răni sângerânde la vedere, formează o naţiune. Adolescenţa politicienilor noştri, graţie regimului totalitar, n-a avut cum să fie violentă. A fost doar ternă, molâie, sărăcăcioasă şi potolită de context. Lipsa de democraţie i-a făcut pe cei mai mulţi… cuminţi fără voia lor. Orice generalizare e, fireşte, neavenită şi periculoasă. Dar mare parte dintre actualii actori politici de la noi par a fi marcaţi de frustrări ţinute cândva sub obroc, de ranchiune teribile, de dorinţa de a dărâma ceva, acum, la maturitate (dacă în adolescenţă n-au avut posibilitatea) de a sparge, de a rupe, chiar dacă ceea ce distrug nu are concreteţea unui corp uman sau a unui edificiu, ci este doar distrugerea… unui echilibru. Acel echilibru care ţine laolaltă speranţele unei naţiuni. Şi culmea e că mai aşteaptă şi aplauze…

Întrebaţi, câţiva tineri arestaţi, după tragedia de la Catania de acum câteva zile, de ce fac asta, au spus senini: să ne vadă şi pe noi lumea. Şi lumea îi vede. Cu scârbă, dar şi cu speranţa că după ce vor ieşi din puşcărie nu se vor apuca de scris cărţi sau/şi de politică, aşa cum au făcut predecesorii lor. Slabe nădejdi.