Jean Mattern:: „Este un mare dinamism în literatura română“

Coordonatorul colecţiei de carte străină a Editurii Galimard apreciază energia şi diversitatea literaturii noastre. Scriitorul francez Jean Mattern a publicat în 2008 primul său roman, „Băile Király“, apărut acum în versiunea românească, semnată de Silviu Lupescu.

Ce relaţie există între Jean Mattern scriitorul şi Jean Mattern editorul?

Încerc să separ scriitorul de editor, ca să nu se bată. Nu comunică unul cu celălalt. Sunt două identităţi diferite şi am grijă să rămână aşa.

Există două posibilităţi de a recepta romanul „Băile Király“: este, pe de o parte, problema crizei identitare, atât de discutată în zilele noastre. Pe de altă parte, este tema secretului de familie care pare să limiteze mesajul la Gabriel, personajul principal, deci un caz particular. Faptul că folosiţi naraţiunea la persoana întâi îndrumă către cea de a doua posibilitate.

Cred că acest echilibru între particular şi universal, între general şi cazul individual al lui Gabriel este deschis în roman. Aşa l-am dorit. În orice caz, este vorba despre un individ care traversează un moment al vieţii sale în care nu mai poate avansa. Este un moment de criză. Pentru a ieşi din criză, începe o muncă specială pentru a regăsi cuvintele. Este nevoit să-şi reaproprie cuvintele, propriile cuvinte. Pentru a exista, ai nevoie de cuvinte.

Este, în ultimă instanţă, un roman autobiografic?

Trama cărţii este pur ficţională.Viaţa lui Gabriel nu este deloc viaţa mea. Dar, problemele lui Gabriel sunt şi problemele mele. În acest sens, există, dacă vreţi, elemente autobiografice. Nu în trama romanului, ci în elementele indirecte. Este vorba despre probleme existenţiale care vin, desigur, din propriile mele interogaţii.

Cred că, privit din acest punct de vedere, orice roman este autobiografic, pentru că un scriitor nu vrea să vorbească decât despre întrebările pe care şi le pune, care îl împiedică să doarmă, care îl însoţesc peste tot, care îl obsedează. Sub acest aspect, se poate spune că întreaga literatură este autobiografică. Nu înseamnă însă că „Băile Király“ este un roman autobiografic. 

„Scriitorii sunt imaginea Ţării lor“

Ca responsabil al colecţiei „Du Monde entier“ („Din întreaga lume“) a editurii Gallimard, ce puteţi spune despre raportul dintre numărul de traduceri publicate şi numărul cărţilor semnate de scriitori francezi?

Publicăm în jur de 35 de romane străine pe an, din toate limbile. Există traduceri din 37 de limbi. Din literatura franceză, publicăm aproximativ 100. Sunt date din catalogul anual. Literatura străină reprezintă deci cam o treime.

Este o măsură de protejare a literaturii naţionale?

Nu. Este însă mult mai greu să publici literatură străină. În primul rând, este mai scump. Trebuie tradusă, trebuie să intervii pe lângă autor. În cazul literaturii franceze, se publică multe texte ale căror autori nu sunt extrem de vizibili. La traduceri, autorul este, de obicei, consacrat. Funcţionează alte reguli. Acest raport există în majoritatea ţărilor europene. Peste tot se publică mai multă literatură autohtonă decât literatură tradusă din alte limbi. Este o situaţie normală.

Sunt preferaţi autorii consacraţi în ţările lor?

Nu. Calitatea literară a operei şi gustul sunt cele care suscită entuziasmul editorului.  Autoritatea unui autor este uneori redusă dacă el nu călătoreşte. Nu serveşte la nimic faptul că un scriitor este celebru în ţara lui, dacă francezii nu-l cunosc. Deci celebritatea în ţara de origine este un criteriu printre multe altele.

Care sunt celelalte criterii?

 În primul rând, cum am spus deja, calitatea literară. Deci, întâlnirea cu un subiect şi cu o „voce“. Este obligatoriu să existe o voce convingătoare, un ton interesant, un mod fericit de tratare a subiectului. Este vorba, în ultimă instanţă, de raportul între fond şi formă. Când găseşti această adecvare, această funcţionare perfectă, înseamnă că ai descoperit adevărata literatură şi editorul poate spune: „Iată, asta vreau să public!“

Nu sunteţi pentru prima dată în România. V-aţi format o părere despre literatura română?

Am mai venit o dată. Mi-am făcut oarecum o idee despre literatura română. În ceea ce priveşte ţara, ştiu şi mai puţin. Nu pot spune că am făcut turul României. Am constatat că este o ţară foarte diversă. Literatura română este la fel. Între Mircea Cărtărescu, Norman Manea, Gabriela Adameşteanu sunt foarte puţine trăsături comune. Lucrurile se petrec de multe ori aşa. Scriitorii sunt într-o măsură imaginea ţării lor şi invers: ţara este imaginea literaturii ei. Este un mare dinamism şi o mare varietate de glasuri în literatura română.

Cum v-aţi decis pentru traducerea romanului Gabrielei Adameşteanu?

Ne-a fost prezentată de Marie France Ionesco. Citisem un capitol din romanul ei, „Dimineaţa pierdută“, care apăruse, în traducere, într-o revistă franceză. Apoi, am cerut consilierilor care citesc româneşte un raport de lectură asupra romanului în întregul lui. Întotdeauna avem nevoie de mai multe elemente: părerea celor care citesc în original operele, faptul că respectiva carte a fost tradusă într-o limbă pe care editorul o cunoaşte. Eu nu citesc numai în franceză, de exemplu, ci şi în germană, italiană, engleză. Asta îmi permite să cunosc autorul şi să-mi formez o părere.

Aţi fost recent la Timişoara. Ce impresie v-a făcut?

Am fost surprins de mărimea oraşului şi de frumuseţea clădirilor. Are foarte multe construcţii excepţionale de la începutul secolului XX, în stilul Art Nouveau. Unele locuri din oraş realmente m-au captivat prin frumuseţea lor şi prin munca de restaurare depusă.

 Există preferinţă pentru anumite literaturi în planul de traduceri?

Nu. Dorim să fim întotdeauna foarte deschişi şi să merităm numele colecţiei: „Du monde entier“. Avem autori realmente din toată lumea. Am tradus, aşa cum am spus, din 37 de limbi. Nu sunt mulţi editori în Franţa (eu nu ştiu niciunul) care să traducă din atâtea  limbi străine. În catalog există autori care scriu în limbi de mare circulaţie - engleză, italiană, germană -, dar şi autori din culturi, cum ar fi cea română, mai puţin reprezentate din motive istorice sau politice, sau în limbi mai speciale, ca hindi, bengali... Suntem deschişi către tot ce ne poate oferi literatura lumii.

„Francezii nu-şi vor pierde obiceiul de a citi“

Cum traversează domeniul editorial criza economică?

Nu cred că este vorba de criză, ci de o uşoară scădere, ce a fost înregistrată la începutul anului în domeniul editorial, nu la toate editurile. Pentru Gallimard, sfârşitul anului trecut a fost foarte bun, mult mai bun decât cel al anului 2007. Editorii, librarii sunt protejaţi în condiţiile de criză, pentru că oamenii care au obiceiul lecturii, au exerciţiul culturii, cumpără cărţi.

De altfel, cartea nu este scumpă în Franţa, în raport cu salariul mediu. Rămâne modalitatea de petrecere a timpului liber cea mai ieftină în comparaţie cu alte tipuri de loisir, inclusiv cinematograful, DVD-urile, ca să nu mai vorbim de restaurante. Cred că francezii nu-şi vor pierde prea curând obiceiul de a citi.

Planurile editoriale ale Editurii Gallimard sunt rezultatul unor studii de piaţă?

Nu. Asta ar însemna să lucrăm după reţete, ceea ce Gallimard nu face. Toţi cei care au încercat s-o facă s-au înşelat. Fiecare carte este o aventură. Nu ştii niciodată cum va fi primită, cum se va vinde sau nu. Toate planurile de marketing din lume nu pot schimba nimic din acest punct de vedere.

Nu poţi programa relaţia publicului cu o carte sau cu un autor. Nu ne gândim foarte mult la implicaţiile financiare ale pieţei. Avem o soliditate care ne permite acest lucru, avem şansa unui catalog foarte bine gândit, care conferă încredere.

Aveţi în vedere în viitorul apropiat un scriitor român?

Privesc cu multă atenţie literatura română, scriitorii de aici. Dar nu am deocamdată o anumită carte în vedere.

„Şansa constă în păstrarea propriei voci“

La vizita anterioară în România aţi primit un premiu de la Uniunea Scriitorilor. V-aţi manifestat, după primirea lui, o oarecare nemulţumire.

Nu era nemulţumire, ci nedumerirea de a primi un premiu după un discurs care a fost prea puţin elogios. A fost o contradicţie, ceea ce m-a uimit.

Ce părere v-aţi făcut atunci, cunoscând mai mulţi scriitori, despre literatura română?

Am cunoscut individualităţi foarte puternice, foarte diferite între ele, ceea ce m-a mirat într-o oarecare măsură. În ce mă priveşte nu cred în noţiunea de literatură naţională. Fiecare scriitor se exprimă, evident, în interiorul unei anumite limbi. Sigur, limba, unele elemente ale culturii sunt comune scriitorilor dintr-o ţară. Ceea ce contează însă este specificitatea fiecăruia. În călătoria de acum trei ani, am descoperit că există în România personalităţi foarte puternice, cu idei extrem de diverse.

Care este, după părerea dumneavoastră, şansa literaturii române de a intra în circuitul european?

Ştiu că există o frustrare în privinţa numărului de cărţi româneşti traduse. Sunt 20 de ani de când a căzut Zidul Berlinului, iar oamenii circulă mai liber decât înainte. Există mulţi autori români care s-au făcut cunoscuţi publicului occidental, în Germania, în Italia, în Franţa şi în alte părţi. Nu mi se pare puţin faptul că dintr-o ţară ca România, mulţi francezi cunosc scrierile unor Cărtărescu, Norman Manea şi ale altora care nu-mi vin acum în minte. Există ţări mult mai puţin reprezentate prin traduceri din literaturile lor.

Nu este o consolare.

Nu. Dar este destul de dificil să obţii o recunoaştere internaţională, indiferent de naţionalitate. Nu este vorba numai despre români. Ştiu că există părerea conform căreia românii sunt mai puţin traduşi decât alţii. Nu este aşa. Este foarte greu să devii cunoscut pe plan internaţional dacă scrii în altă limbă decât engleza.

Ce poate face atunci un scriitor care se exprimă într-o limbă de circulaţie restrânsă?

Să continue să scrie cărţi bune, puternice şi mai ales să nu-i imite pe alţii. Este inutil să imiţi romanul american sau englez pentru că asta nu duce nicăieri. Nimeni nu va traduce din literatura română, de exemplu, dacă ea seamănă cu literatura americană. Şansa constă în particularitate, în păstrarea propriei voci, propriei muzici. După aceea trebuie să-ţi încredinţezi opera unui foarte bun editor. De altfel, editorii români îşi fac foarte bine meseria în momentul de faţă şi datoria de a face cunoscuţi autorii pe care îi publică. Şi nu în ultimul rând, este nevoie de pasiune.

Cât timp ia publicarea unei traduceri?

Destul de mult. Depinde în primul rând de traducător, dar şi de multe alte aspecte. Nu există o durată strict determinată. Aproximativ, doi ani, doi ani şi jumătate.

Urmăriţi soarta cărţii după apariţie?

Desigur! Cel puţin noi, la Gallimard. Nu ştiu dacă şi ceilalţi editori. Dar noi suntem o editură construită pe ideea duratei şi păstrăm toate titlurile din catalog cât mai mult timp posibil. Încercăm, chiar dacă nu reuşim întotdeauna, să susţinem un scriitor cât mai mult timp.

„Am nevoie să aud tonul just“

De ce aţi optat pentru naraţiunea la persoana întâi? Este mai uşor sau mai dificil acest procedeu faţă de povestitorul din afară?

Nu ştiu. Pentru mine este o problemă de muzicalitate. Muzicalitatea unui text este foarte importantă şi am nevoie să „aud“ tonul just. Pentru această naraţiune, tonul just era „eu“. Din clipa în care ai descoperit tonul corect, nu se mai pune problema dificultăţii unei maniere sau a celeilalte. Dificil este să descoperi din ce perspectivă narativă trebuie să scrii.  

„Băile Király“ este prima dumneavoastră carte. Ce urmează?

Am în lucru un roman, pe care sper să-l termin anul acesta. Vom vedea. El nu-l continuă pe primul, dar există o legătură între ele. E greu de spus ceva mai concret. Abia îl scriu. Nici eu nu ştiu exact unde voi ajunge. El va aborda o temă asemănătoare, dar nu are nicio legătură cu povestea lui Gabriel.

Va fi vorba tot despre călătorie?

Da. Este tot o călătorie între diferite identităţi, temă pe care o consider majoră.

Moşteniri

Jean Mattern s-a născut în 1965 într-o familie de maghiari originari din Banat. Licenţiat în literatură comparată, a devenit, în timp, coordonatorul colecţiei de literatură străină, „Du monde entier“ („Din întreaga lume“) a Editurii Gallimard.

Scriitorul american Franck Bellucci scria în luna februarie a acestui an: „«Băile Király» este un text dens şi, din multe puncte de vedere, emoţionant. Sunt abordate (…) în această scurtă poveste, teme pasionante, cum ar fi moştenirea familială, transmiterea de la o generaţie la alta a suferinţei sau a dezastrelor legate de greutatea strivitoare a vinovăţiei.

Textul conduce la o reflecţie subtilă asupra problemei identităţii, a raportului cu lumea, asupra limbii, cuvintelor, asupra celuilalt. Relaţia cu celălalt poate fi plină de semnificaţii privind relaţia cu tine însuţi, celălalt putând deveni un dublu în care este uneori posibil să te recunoşti, să te îneci, să te refugiezi din incapacitatea de a te înţelege pe tine însuţi“.

La apariţia cărţii, în octombrie 2008, Olivier Mony nota în „Le Figaro Magazine“: „Pentru primul său roman, editorul Jean Mattern n-a precupeţit nimic. Căutarea originilor, rănile copilăriei, trecutul care nu trece, singurătatea omului modern, impasul în dragoste, greutatea salvatoare a cuvintelor, căderea şi remuşcarea… Rezultatul: o carte elegantă, inteligentă şi emoţionantă. Poate pentru că Mattern, în calitate de fin cititor, ştie că nu există literatură fără muzică. Aceea din paginile lui îl însoţeşte, cu jumătate de voce pe Gabriel, eroul acestei sonate de toamnă“.