Jason Keever:"Ar putea să fie mai bine"

meargă pe jos. Credea că Bucureştiul seamănă cu Praga, pentru că e prima oară când ajunge în Europa. A văzut câteva filme româneşti şi a avut impresia că puteau fi mai bune. Se bucură

meargă pe jos. Credea că Bucureştiul seamănă cu Praga, pentru că e prima oară când ajunge în Europa. A văzut câteva filme româneşti şi a avut impresia că puteau fi mai bune. Se bucură că nu mai trebuie să stea în gardă de fiecare dată când vorbeşte cu cineva, aşa cum se întâmpla la Los Angeles. Povestea vieţii unui american venit la Bucureşti.

- Câţi ani ai?
- 25. Voi avea 26 cam într-o lună şi jumătate.
- Destul de tânăr pentru a lucra la Spielberg. Nu?
- Da. Am avut noroc. L-am cunoscut pe asistentul de regie al lui Spielberg la studiourile Universal, când ei erau în etapa de preproducţie pentru "Terminal". De fapt, ne-am întâlnit la o toaletă de acolo, amândoi ne spălam pe mâini şi am intrat în vorbă. I-am povestit despre scurtmetrajele mele, a şi văzut câteva, după care mi-a oferit să lucrez şi eu la film. Mai târziu, acelaşi asistent de regie care m-a angajat la "Terminal" m-a rugat să-l ajut şi la un al doilea film - "Fat Albert". N-a fost un film prea bun, dar aveam timp liber atunci şi pentru vreo două săptămâni am lucrat din nou pe acelaşi platou cu Steven.
- Ce înseamnă să fii asistent de producţie?
- Toată munca e la platou. Trebuie să te ocupi de figuraţie, de exemplu. Steven discuta cu actorii mari, Tom Hanks, Catherine Zeta-Jones, Stanley Tucci, în timp ce treaba noastră era să regizăm ce se întâmpla în fundal. E fantastic să faci treaba asta, pentru că lucrezi cot al cot cu regizorul tot timpul, vorbeşti cu el şi ai ocazia să "furi" foarte mult, ceea ce nu e deloc ceva obişnuit. Aveam 23 de ani atunci.
- Ce facultate ai făcut?
- Am urmat Universitatea din Carolina de Nord, am absolvit Jurnalism, cu specializare secundară în literatură engleză.
- şi cum ai ajuns în lumea filmului?
- Totdeauna mi-am dorit să fac filme. La noi, la facultate, departamentul film nu era foarte bun, era doar o secţie din departamentul de comunicare. M-am hotărât că trebuie să mă înscriu la cursul de jurnalism de televiziune pentru a avea acces la echipamentele de filmare şi de montaj. Aşa că în weekenduri făceam scurtmetraje folosind pe gratis echipamentul de la facultate, pentru că altfel nu mi-aş fi permis.
- Ce fel de filme ai făcut?
- Făceam reportaje de ştiri, dar nu era foarte interesant pentru că în Carolina de Nord nu prea se întâmplă nimic. Exista un program de ştiri făcut de studenţi care se difuza la un post local şi am lucrat ca producător acolo. Cum spuneam, nu prea se întâmplă nimic în Carolina de Nord, aveam ştiri cu atacuri de pisici turbate, luam interviuri unor oameni care o omorâseră cu lovituri de mătură, poveşti din astea. M-am plictisit foarte repede, aşa că m-am hotărât că nu vreau să mă apuc de jurnalism de televiziune. Din punctul meu de vedere, ar fi putut fi interesant doar dacă lucram pentru CNN sau un alt post mare.
- Ce s-a întâmplat după Spielberg?
- L-am ajutat pe John Florescu, şeful meu de aici, la câteva proiecte făcute pentru History Channel, fără însă să fiu trecut pe generic, şi, în plus, îmi umpleam timpul scriind scenarii. şi, la un moment dat, unul dintre scenariile mele urma să fie filmat. Proiectul fusese preluat de o companie mai mică, numită Alliance. Am intrat în etapa de preproducţie, care a durat câteva luni, dar apoi fondurile nu au mai venit, cum se întâmplă atât de des, şi filmul nu s-a mai făcut. Apoi, un prieten m-a chemat să lucrez cu el la "Viaţa la Casa Albă". Acolo am fost asistent de regie. Ăsta e un job care te obligă să ştii toate detaliile, să vorbeşti cu actorii, să te asiguri că ştiu exact ce urmează să se întâmple.
- Cum ai ajuns în România?
- În aprilie am terminat lucrul la "Viaţa la Casa Albă". Acelaşi prieten care m-a luat acolo mi-a oferit să lucrez cu el la un film cu Natalie Portman, care se filmează acum. În acelaşi timp m-a sunat John şi m-a chemat aici, aşa că m-am gândit că ar fi o experienţă interesantă să pun umărul la creşterea unei companii noi.
- Spuneai că scrii scenarii, mai scrii?
- Am chiar acum un scenariu pentru care caut bani prin Los Angeles, dar e muncă grea, durează foarte mult timp până reuşeşti să faci aşa ceva în LA. şi mai lucrez la un scenariu care chiar ar putea fi filmat aici. Nu ştiu ce se va întâmpla mai departe, sper să fie bine.
- Ce ştii despre cinematografia românească?
- Păi, totul a început când l-am cunoscut pe Florescu, acum trei ani, la Los Angeles. Am devenit prieteni foarte buni, şi sunt prieten şi cu familia sa, cu soţia, cu copiii lui. Nu ştiu foarte multe. ştiu că aici s-a filmat, Cold Mountain, şi că multe filme americane se fac aici, pentru că sunt peisajele foarte bune pentru asta. Într-un fel, seamănă foarte mult cu Carolina de Nord, din punctul ăsta de vedere. Cea mai mare diferenţă e din punct de vedere al comunităţii de afaceri. Aici e totul mai relaxat. Vin şi din Los Angeles, unde totul e foarte puţin relaxat, poate că e oraşul cel mai puţin relaxat din lume. Aici, nu toată lumea e tot timpul în gardă, pregătită să lovească pe altcineva. Mai poţi avea şi discuţii normale cu oamenii.
- Ce ai făcut de când ai venit?
- Am făcut cunoştinţă cu oamenii cu care se află compania în contact. Mai ales în legătură cu proiecte în derulare. ştiu, de exemplu, că Warner Bros. vor veni să filmeze aici în curând. O altă companie va veni să filmeze câteva filme SF cu monştri.
- Ce poţi să spui despre România, din câte ştii?
- Cred, din ce am văzut până acum, că unele filme nu sunt atât de bune pe cât ar putea fi. Cred că există foarte mulţi oameni talentaţi, ieşind seara tot felul de oameni, şi am întâlnit multă energie la ei, dar multora nu li se dă o şansă să facă ce vor şi poate că aşa s-ar putea creşte nivelul cinematografiei româneşti. Am apucat în ultimele zile să văd fragmente din câteva filme mai recente. Am văzut recent într-un ziar american că s-a scris despre filme româneşti. şi am auzit multe lucruri bune despre filmul lui Cristi Puiu.
- Spune-mi primele reacţii când ai ajuns în România?
- Nu mai fusesem până acum nici măcar în Europa, deloc. Nu fusesem decât în Mexic şi prin America Centrală. Am venit aici fără să am nici cea mai mică idee despre ce voi găsi. Aveam în cap o imagine cu un oraş de genul Pragăi, cu clădiri vechi, străzi înguste. Am fost destul de surprins. E foarte mult spaţiu. M-au mirat toate sensurile giratorii mari la fiecare intersecţie şi că sunt lacuri în tot oraşul. M-am pierdut ieri în drum spre serviciu, pentru că am ţinut morţiş să vin singur. şi l-am sunat pe cel care mă ducea de obicei să-i spun că m-am pierdut. M-a întrebat unde sunt şi nu am putut să spun decât că văd o clădire roşie şi un parc, norocul meu că m-a găsit. Toată lumea e foarte pretenţioasă. În LA e foarte multă competiţie. Toată lumea încearcă să ajungă la Hollywood, altfel nu prea are sens să te duci la Los Angeles. Acolo, toată lumea face acelaşi lucru. Orice persoană cu care te poţi întâlni acolo e un potenţial rival sau încearcă cumva ori să te impresioneze ori să te tragă pe sfoară. Aici e altfel pentru că oraşul înseamnă şi altceva decât cinematografie şi e mult mai plăcut pentru că e şi comunitatea mai mică. Îmi place foarte mult că aici lumea merge pe jos. În Los Angeles nu merge nimeni pe jos. Acolo îţi petreci jumătate din zi în maşină, din cauza traficului. şi asta, culmea, într-un oraş în care publiciştii vorbesc toată ziua de ecologie. Eu stau pe Dorobanţi şi văd că oamenii merg pe jos până la supermarket, sau la o cafea. Aşa că nu folosesc maşina decât până la serviciu, în rest îmi place mult să merg pe jos.