Istoria completă a marilor „fabrici“ de revoluţionari

0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Adevărul“ vă spune cum şi de ce a fost creată tagma revoluţionarilor cu certificat. Afacerea „Revoluţia“ a fost benefică impostorilor şi profitorilor şi doar în mică măsură adevăratelor victime ale evenimentelor din decembrie 1989.

În România sunt peste 20.000 de revoluţionari cu certificat şi numai indemnizaţiile lor ne costă mai mult de 100 de milioane de euro pe an. Puţină lume ştie însă cine sunt aceşti oameni şi care este istoria lor. Cine şi de ce i-a creat, cine le-a dat drepturi, cine şi cum i-a folosit, cine se află la bază şi cine se află în vârful acestei uriaşe afaceri a certificatelor de revoluţionari care, conform unui calcul publicat în episodul de ieri, a tocat din banii contribuabililor peste 2 miliarde de euro în ultimele două decenii. 

Totul a început în 1990, an în care regimul Iliescu s-a confruntat cu un val de proteste în care zecile de mii de manifestanţi cereau, în primul rând, dreptate pentru morţii Revoluţiei. Mare parte dintre ei, morţii Revoluţiei, aproape o mie, căzuseră după 22 decembrie 1989, când la putere venise Ion Iliescu şi toţi oamenii săi. Mai fuseseră şi peste 2.500 de răniţi. Ei, răniţii, erau cei mai vehemenţi, alături de părinţii, soţii, soţiile şi copiii celor căzuţi sub rafalele de gloanţe. Ei cereau pedepsirea vinovaţilor, numai că mulţi dintre vinovaţi se aflau la putere şi gura protestatarilor trebuia închisă. Soluţia a fost ingenioasă: la 18 decembrie 1990 a fost promulgată „Legea 42 pentru cinstirea memoriei eroilor martiri şi acordarea unor drepturi urmaşilor acestora, precum şi răniţilor din timpul Revoluţiei".

Mişcarea care a acreditat teza iliesciană

Legea 42 le aducea beneficii substanţiale răniţilor şi urmaşilor: indemnizaţii lunare, terenuri, spaţii comerciale, scutire de impozite, gratuitate pe mijloacele de transport, etc. În ceea ce priveşte reparaţiile materiale generozitatea a fost împinsă la extrem: în cazul eroilor martiri s-a legiferat câte o indemnizaţie pentru fiecare dintre urmaşii lor. Dacă un mort la Revoluţie avea ambii părinţi în viaţă, era căsătorit şi avea cinci copii, asta echivala şi mai echivalează şi astăzi cu opt indemnizaţii suportate din bugetul de stat.

Bebe Ivanovici, un fals rănit la Revoluţie, un adevărat samsar al certificatelor de revoluţionar  Foto: Mediafax

Toate acestea avantaje au provocat invidia celorlalţi participanţi la Revoluţie. „Când au văzut câte avantaje conferă legea, mulţi au sărit cu gura şi au zis să li se dea şi lor că până la urmă Revoluţia a fost făcută mai mult de cei valizi decât de cei morţi şi răniţi. Au făcut presiuni, proteste şi au insistat la Dan Iosif, care la acea vreme era secretarul Senatului. Dan Iosif a propus în Parlament şi în august 1992 a fost aprobat un amendament la Legea 42 care introducea şi titlul de luptător remarcat. Şi aşa s-au dat drepturi şi la cei valizi, mai puţin indemnizaţie.

image

Şi de aici a început toată nebunia", explică Jan Ciochină, preşedintele Asociaţiei Radio Libertatea, fost ziarist, care în anii '90 a urmărit atent fenomenul. De la această extindere a beneficiilor dincolo de graniţa urmaşilor şi răniţilor a început transformarea certificatelor de revoluţionar într-o veritabilă afacere şi transformarea revoluţionarilor într-o masă de manevră gata tot timpul să joace după cum cântă cei care le garantează beneficiile.

De aici a început cu adevărat fenomenul revoluţionarilor pe care regimul Iliescu avea tot interesul să îl creeze. Prin acreditarea a mii de revoluţionari cu certificare şi beneficii, grupul „emanaţilor" (teza iliesciană despre Revoluţie) câştiga tot atâţia aliaţi în a respinge teoria unei lovituri de stat în decembrie 1989. Pentru a-şi apăra avantajele, revoluţionarii vor apăra mereu ideea de revoluţie. Nici momentul ales nu a fost deloc întâmplător. Amendarea Legii 42 a avut loc în august 1992, cu o lună înainte de alegerile prezidenţiale din acelaşi an. Ulterior a devenit o obişnuinţă ca în anii electorali revoluţionarii să fie gratulaţi cu noi şi noi avantaje. 

Dacă înainte de amendamentul din august 1992 asociaţiile de revoluţionari puteau fi numărate pe degete, ulterior au început să apară ca ciupercile după ploaie. În prezent, în România sunt circa 200 de astfel de asociaţii. Ceea ce la început fusese ideea acordării unui sprijin pentru cei care suferiseră în urma Revoluţiei căpăta, încet-încet, proporţiile unei uriaşe afaceri. La sfârşitul anului 1992 se ajunsese deja la un număr de 8.270 de beneficiari ai Legii 42 (2.257 de urmaşi, 2.711 răniţi, 633 de reţinuţi şi 2.669 de luptători remarcaţi).

Domnia lui Bebe „Certificat"

Era însă abia începutul. Amendamentul dat în august 1992 prevedea înfiinţarea pentru o lună a Comisiei Parlamentare pentru Cinstirea şi Sprijinirea Eroilor Revoluţiei din Decembrie 1989, care din septembrie până în octombrie '92 a şi produs cei 2.669 de luptători remarcaţi. Numai că după alegerile din toamna acelui an, băieţii deştepţi au reînfiinţat comisia parlamentară sub pretextul că mai sunt răniţi şi urmaşi care nu au apucat să solicite certificate. Sub acest paravan comisia a funcţionat mult şi bine, până în 1995, sub conducerea celebrului Bebe Ivanovici, care a eliberat în acest răstimp mii şi mii de certificate cu titlul onorific de „participant în revoluţie".

Cum nu a existat nicio evidenţă, nimeni nu ştie cifra exactă a patalamalelor împărţite de cel supranumit Bebe „Certificat", dar au fost voci care au vorbit chiar şi de 40.000 de certificate. Conform legii, participanţi nu aveau niciun drept, numai că mulţi au făcut presiuni la primării şi au obţinut în mod ilegal terenuri şi spaţii comerciale. Iar mulţi dintre cei care n-au obţinut aveau să obţină, prin transformarea ulterioară în luptători remarcaţi.

2.412 lei este o indemnizaţie medie de revoluţionar.

De la 8.000 la 25.000 de revoluţionari

Vara anului 1996. O nouă campanie electorală stătea să înceapă şi o sumedenie de impostori făceau presiuni pentru deschiderea unei noi sesiuni de eliberare a certificatelor de revoluţionar. Foarte vocali erau mulţi dintre cei cărora Bebe Ivanovici le împărţise cu seninătate certificate de participant şi constataseră că acestea nu prea le aduc niciun beneficiu. În pragul alegerilor, regimul Iliescu s-a întors încă o dată către poporul revoluţionar şi, la 23 august 1996, Legea 42 a fost din nou modificată. S-a creat o comisie condusă de Costel Balint, care urma să analizeze dosarele celor care solicitau noi certificate de revoluţionar sau preschimbarea celor de participant cu unele de luptători remarcaţi, acestea din urmă asigurând beneficiile înscrise în lege.

„Bebe Ivanovici şi George Costin, actualul secretar de stat, au fost cei mai vehemenţi în a cere deschiderea unei noi sesiuni. Au invocat că mai sunt răniţi şi urmaşi de eroi care nu au primit certificat. Au băgat mortul în faţă pentru a deschide uşa unei mari mase de impostori", mai spune Jan Ciochină. 

Regulamentul de funcţionare a comisiei a fost parcă special conceput pentru a facilita trecerea impostorilor: era suficient ca un cetăţean să aducă trei martori care să dea declaraţie că l-au văzut la Revoluţie. S-a creat astfel o veritabilă fabrică de certificate, au apărut adevărate reţele, care în schimbul unor sume de bani confecţionau dosare, puneau la dispoziţie martori şi transformau în revoluţionari persoane care nu participaseră în niciun fel la evenimentele din decembrie 1989. Comisia Balint a fost bombardată cu mii şi mii de dosare şi mai ales cu presiuni din partea capilor care conduceau aceste reţele.

Revoluţionarii adevăraţi n-au aşteptat recompense materiale  Foto: reuters



A început să funcţioneze în septembrie '96 şi până în luna decembrie a aceluiaşi an validase deja 7.000 de dosare eliberând tot atâtea certificate de revoluţionar. Lista cu cele 7.000 de persoane a fost trimisă către Cotroceni pentru ca preşedintele Emil Constantinescu să le acorde brevete prin decret prezidenţial. Brevetele atestă certificatul de revoluţionar şi, cel mai important, îi permit posesorului să beneficieze de avantajele legii.

Au apărut însă preşedinţi de asociaţii care au sesizat faptul că nu toate cele 7.000 de dosare fuseseră verificate cu adevărat de comisie, s-a întreprins un soi de anchetă, premierul de atunci, Victor Ciorbea, l-a eliberat din funcţie pe Costel Balint, iar Cotroceniul a trimis înapoi lista cu cei 7.000 de revoluţionari pentru reverificare.

Contribuţia lui Radu Vasile

Imediat au început presiunile pentru repunerea în funcţie a lui Costel Balint. George Costin, liderul Asociaţiei Metrou şi actual secretar de stat pentru problemele revoluţionarilor, a înaintat acţiune în instanţă şi, în februarie 1997, a reuşit să-l readucă pe Balint în fruntea comisiei, care şi-a reluat activitatea până în luna mai. Nu se ştie câte dosare au mai fost validate în această perioadă şi câte certificate s-au eliberat pentru că arhiva comisiei a dispărut subit.

Pe fondul acestei nebunii, Ion Caramitru, la acea vreme ministru în guvernul Ciorbea, a propus modificarea Legii 42 pentru a eradica impostorii.Noul proiect prevedea acordarea de certificate de luptători doar pentru cei care au înfruntat cu forţele de represiune înainte de 22 decembrie '89. Revoluţionarii au luat foc, au declanşat proteste şi au intrat în greva foamei. Guvernul Ciorbea a cedat într-un final şi a renunţat la proiectul lui Caramitru. Dan Iosif însuşi a intrat în greva foamei, circul a fost garantat.

Revoluţionarii şi-au continuat presiunile şi, în noiembrie 1999, l-au convins pe premierul Radu Vasile să emită o ordonanţă de urgenţă prin care se completa Legea 42 împuternicind asociaţiile de revoluţionari să facă propuneri Preşedinţiei României, prin intermediul SSPR, pentru acordarea de brevete. Cu alte cuvinte, din moment ce arhiva comisiei Balint dispăruse, fiecare asociaţie îşi desemna singură revoluţionarii cărora li se validaseră dosarul! Aşa a ajuns la Cotroceni o listă cu nu mai puţin de 17.000 de revoluţionari care au fost validaţi prin decret prezidenţial şi publicaţi în Monitorul Oficial din 7 martie 2000. Este evident că mulţi dintre cei 17.000 de aşa-zişi revoluţionari nu trecuseră niciodată prin rigorile unei comisii serioase.

Printre ei s-au numărat oameni care nici n-au ieşit din casă la Revoluţie, unii care nici nu erau în ţară sau se aflau în puşcării, alţii care aveau mai puţin de 10 ani în decembrie 1989 şi familii întregi care au ţinut să beneficieze în grup de avantajele oferite cu atâta generozitate de la bugetul de stat. Numărul total al revoluţionarilor ajunsese la peste 25.000! Întrebat de reporterii „Adevărul", Emil Constantinescu, preşedintele de atunci al României, spune că a avut încredere în consilierii săi când a semnat decretul: „Nu puteam să stau eu ca preşedinte să verific. Am avut încredere în consilierii mei, oameni care au stat în faţa tancurilor pe 21 decembrie 1989. Dacă nici ei n-au fost corecţi, atunci...".

image

"Nu puteam să stau eu ca preşedinte să verific. Am avut încredere în consilierii mei, oameni care au stat în faţa tancurilor pe 21 decembrie 1989. Dacă nici ei n-au fost corecţi, atunci...''
Emil Constantinescu fost preşedinte al României

Marea lovitură din anul electoral 2004

Dar povestea nu se termină aici. La 12 iulie 2004, cu câteva luni înainte de alegerile care aveau să vină în toamna acelui an, a fost promulgată Legea 341, o nouă lege a revoluţionarilor care o abroga pe cea existentă. Iniţiată de senatorul PSD Sergiu Nicolaescu şi susţinută vehement de alţi colegi de partid, Legea 341 prevedea preschimbarea certificatelor de revoluţionar existente după o reverificare a dosarelor. Noua lege a fost prezentată ca o iniţiativă de eradicare a impostorilor, dar în realitate nu a făcut decât să aducă noi avantaje revoluţionarilor, cel mai important fiind introducerea indemnizaţiei şi pentru luptătorii remarcaţi cu condiţia să aibă un venit sub salariul mediu brut pe economie.

Numărul impostorilor a rămas la fel de mare, iar povara pusă pe umerii bugetului de stat a devenit uriaşă. Conform ultimelor statistici ale Casei Naţionale de Pensii, în prezent sunt aproximativ 16.000 de revoluţionari care încasează lunar o indemnizaţie medie de 2.412 lei. Printre ei sunt mii de oameni care nu au făcut nimic ca să merite aceşti bani, iar în spatele lor se află capii unor reţele care au încasat procente grase din sumele primite retroactiv de revoluţionari după preschimbarea certificatelor.

image
Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite