Irina Nicolau: "Gustul pentru sarbatoare al romanului e sensibil scazut"

- Ce parere aveti despre faptul ca, dupa ce tot anul nu se gandeste nimeni la traditiile romanesti, in preajma sarbatorilor de iarna toata lumea isi aminteste de ele si le pune in vitrina din fata? -

- Ce parere aveti despre faptul ca, dupa ce tot anul nu se gandeste nimeni la traditiile romanesti, in preajma sarbatorilor de iarna toata lumea isi aminteste de ele si le pune in vitrina din fata? - E mizerabil ce se intampla. Pe vremuri oamenii traiau din sarbatoare in sarbatoare. Acum experimentam o completa labartare, mass-media intra in panica de indata ce se apropie sarbatorile si cheama "etnologul de serviciu", care povesteste cum era altadata, cu clopoteii, cu mieluselul, cu braduletul, adica zugraveste un trecut idilic ce intra in totala contradictie cu prezentul crunt pe care il traim, de nici nu-ti mai vine sa traiesti. Parerea mea e ca "metoda" asta e total neproductiva. Si asa in societatea romaneasca de azi gustul pentru sarbatoare e sensibil scazut, din motive cum nu se poate mai obiective. - Adica tot ce fac mass-media in preajma momentelor de sarbatoare este, de fapt, hranirea unei iluzii? - Nu stiu daca e o iluzie, dar un lucru e sigur, chiar daca oamenilor le mai place sa petreaca un asemenea moment festiv, din aceste manifestari a disparut miza supraumana. Pentru copiii de azi e mai important sa stie cum ii cheama pe fiecare dintre renii lui Mos Craciun decat sa afle ca s-a nascut Iisus in acest moment al anului. Altadata, sarbatorile, asa cum erau ele concepute, ca borne intr-un an calendaristic, aveau darul de a te energiza. Erau momente in care oamenii nu aveau voie sa munceasca, asa ca automat se odihneau, ceea ce acum nu se mai potriveste. Acum se intampla exact invers, sarbatorile, mai ales cele de iarna, sunt momente care te epuizeaza. Cat despre colinde, acestea erau candva, la origini, niste urari care chiar prindeau! Un cuvant bun putea schimba destinul oamenilor, era un fel de "inginerie genetica a sortii", la dezvoltarea careia contribuiau o multime de gesturi. Acum ele au devenit simple cantecele, nu mai au aceleasi efecte. - Nici in mediul rural? In mediul rural mai exista anumite enclave, zone conservate foarte bine, dintr-un motiv sau altul. E vorba, probabil, si de o anume inertie a normalitatii, lipseste recuzita, nu mai sunt costumele de altadata, dar restul a ramas. Iar asta e meritul comunitatii, al faptului ca in astfel de locuri oamenii se cunosc unii pe altii, se stiu de mici, comunica intre ei. Nu ca cei de la oras, care intra ca navetistii in blocurile unde stau numai ca sa doarma, si nu stiu nici cum ii cheama pe vecini. Pana si pe timpul bolsevicilor oamenii aveau acest sentiment al solidaritatii, in anumite institutii se formau mici comunitatii, ai caror membri aveau astfel sentimentul ca nu sunt singuri, ca sunt si altii care gandesc la fel, ceea ce ii ajuta sa treaca mai usor peste ce se intampla in rest. Virtutile comunitatii sunt imense, din pacate, in vremurile de azi oamenii sunt din ce in ce mai insingurati. Eu am o teorie a... presului - lipsa lui, care poate fi constatata la usile apartamentelor de bloc inseamna ceva, si anume ca oamenii nu mai simt nevoia acelui spatiu ce tine locul pridvorului de pe vremuri. Presul pe care il puneau cu grija in fata usii cei din "prima generatie la oras" reprezenta o relatie cu spatiul public. Pe vremuri, omul era dispus sa "imparta" praful de pe picioare cu vecinii. Astazi nu mai imparte nimic. Isi arata unul altuia usa. Inaintam spre singuratate cu o viteza de necrezut. - Care este sansa de salvare adevarata a romanului prin traditiile sale, in conditiile "atacului" concertat al "chiftelei lui Mc Donald", cum o numiti dvs.? - Sansele sunt mari, cu conditia ca omul sa accepte si sa vrea sa aiba suflet. Si sa se gandeasca la el ca la o poienita de care trebuie sa aiba grija. Trebuie sa te ocupi de acest loc pe care sa-l pastrezi alb, sa-l protejezi cum poti mai bine. Poti pune acolo ce-ti este drag tie, chiar daca sunt lucruri amestecate, asta e inevitabil in zilele noastre, cand mixajul e regula. E limpede ca daca esti din Ardeal si te-ai maritat cu un regatean, inveti unele lucruri de la mama, si cu totul altele de la soacra, si e foarte bine ca se intampla asa. Fiindca astfel poti rezista avalansei influentelor care vin peste tine si carora nu poti sa li te opui. Problema e sa nu mori tu, nu sa le inlaturi pe ele, fiindca ele se adauga la ce ai si pot, la un moment dat, chiar sa te imbogateasca. Daca ai nostri copii au gust pentru mascarada de Halloween, e O.K. Cine stie ce va iesi din asta peste un timp. Dar mai e ceva: de-acum totul e pe platite. Ca si un Craciun traditional in Suceava, de exemplu. Daca noi, romanii, n-am fi atat de pagubosi cum suntem, am putea castiga enorm cu ale noastre traditii. Cu toate astea eu sunt optimista in ceea ce ne priveste, fiindca ne va salva "mitocania" noastra. Si inteleg prin acest termen calitatea omului care are placerea sa faca lucrurile cu mana lui, sa nu se lase pe mana altuia. Sa te imbraci la Steilmann, dar sa gatesti acasa o ciorba, ambiguitatea asta ne poate face sa nu fim chiar niste caraghiosi in derapajul total al secolului XXI. Cristina MODREANU Membru de baza al echipei de etnologi de la Muzeul Taranului Roman, Irina Nicolau abordeaza domeniul sau de cercetare, etnologia, in mod cu totul neconventional. De fapt, asta inseamna ca priveste toate evolutiile din domeniu cu ochii si mintea deschise, fara prejudecati, respingand ispita de care se lasa rapusi multi colegi de-ai sai, si anume descrierea edulcorata a satului romanesc "din icoane". De curand a lansat "doua carti intr-una"- Talmes-balmes de etnologie si multe altele si Haide bre, (incursiune subiectiva in lumea aromanilor). Noi am intrebat-o insa cum e cu traditiile la romanii de azi. De doua zile domnu' Iliescu acumula noi experiente de viata in ritmul in care SRL-ul bunicii unui director de uzina suge fonduri de la intreprinderea mama. Asta pentru ca, de doua zile, domn presedinte se afla intr-o vizita de lucru la Vatican. Si aici totul parea nou si neobisnuit. Pana la urma, aplicand principiile sanatoase ale dialecticii, seful statului s-a edificat rapid in privinta meandrelor concretului din cetatea papala, iar sinergia faptelor a incetat sa provoace o aprehensiune prezidentiala. Astfel, garzile elvetiene, cu uniformele lor in portocaliu, violet si galben, cu fireturile lor, cu castile lor stralucitoare prevazute cu panase erau exact ce ar fi putut sa fie SPP-ul daca ar incapea doar trei zile pe mana lui Ghita Funar. Curia Papala, aceasta solemna adunare a cardinalilor, era un fel de CSAT al lor sau, mai bine, un Consiliu de Ministrii. Uite, daca erai atent, observai imediat ca parintele-secretar se misca, da din maini si vorbeste la fel de mieros ca Adrian Nastase. Nuntiul papal era un fel de Gioana mai modest, de dinainte de primirea vizelor, iar trezorierul lor era la fel de generos ca Tanasescu. Sala Clementina, plina cu statui, vitralii, fresce si picturi celebre reprezentand tot soiul de sfinti si ingeri putea sa fie considerata un bilant in marmura al ultimilor 2000 de ani de activitate al Bisericii Catolice. Acu' Vasile Dancu, ministrul Informatiilor, chiar spusese ca, daca i s-ar asigura fondurile necesare, ar face ca bilantul primului an de guvernare al cabinetului Nastase sa arate de zece ori mai bine decat bilantul lor. Singura problema pentru domnu' Iliescu s-a ivit, culmea, cand cauta un spatiu de utilitati publice. A intrat intr-un fel de debara si imediat dupa ce s-a asezat, dintr-un gratar din perete s-a auzit o voce blanda: "Spune, fiule, ce pacate ai savarsit?" Numai vasta sa experienta de viata si un curs, intitulat "Religia, opiul popoarelor" l-au facut pe presedinte sa-si pastreze cumpatul si sa realizeze ca a nimerit intr-un confesional. De aceea, politicos, s-a prezentat, dar a urmat intrebarea clasica cu pacatele din Revolutie. Ca de obicei, seful statului a raspuns ferm si decis: "chestiunea comporta mai multe interpretari" si a trecut la alte pacate, capitale. Unul din ele, "vigilenta revolutionara scazuta vizavi de coruptie si birocratie, aceste maladii care ataca in forta organismul democratic si social, ii macina sanatatea, riscand sa-l afunde intr-o neputinta generala." Cand isi trase rasuflarea, constata ca spovedania, aceasta autocritica facuta departe de ochii necrutatori ai colectivului, poate fi chiar placuta. De aceea continua imediat cu un alt pacat: "N-am actionat cu putere impotriva incoerentelor din guvernare si a slabei pregatiri a oamenilor politici care se manifesta tocmai acum cand trebuie sa punem normalitatea in locul anormalitatii, unitatea in locul dezbinarii, dialogul in locul invrajbirii, pentru a lucra, toti, in slujba interesului national". La asa vorbe, vocea de dincolo, coplesita, murmura "Spune-ti macar un Pater Nostrum, daca e posibil", iar presedintele trase concluzia fireasca ca spovedania se terminase. Vru sa-si faca semnul crucii, dar nu era cazul, ca tot nu-l vedea nimeni. Bula prezidentiala