Ion Caramitru, revoluţionar: „Mi-e jenă să revăd imaginile de la Revoluţie“

Ion Caramitru

Ion Caramitru este dezgustat că în decembrie ’89 n-am scăpat nici de comunişti, nici de securişti. Ion Caramitru este primul om care a vorbit în direct la Televiziunea Română Liberă.

La 22 decembrie 1989 a anunţat, împreună cu Mircea Dinescu, fuga cuplului dictatorial şi „victoria poporului" într-o scenă de bucurie disperată care a făcut înconjurul lumii. Acum, după aproape 22 de ani, actorul se lasă pe spate în jilţul său de director al Teatrului Naţional şi spune că îi este jenă să mai revadă acele imagini, întrucât tot ce a urmat după ele l-a dezamăgit.

„Am crezut că vom scăpa de comunişti şi de securişti. Ei bine, n-am scăpat". Într-un interviu de două episoade, Caramitru rememorează cele mai importante momente pe care le-a trăit în zilele Revoluţiei şi lămureşte problema implicării sale în jocurile pentru preluarea puterii. Actorul dezvăluie ce funcţie i-a propus Silviu Brucan şi ce diferenţă este între „revoluţia mea" şi „revoluţia lui Sergiu Nicolaescu". 

Să începem cu ziua de 21 decembrie, când au apărut mişcările de stradă şi în Bucureşti.

Da, pe 21 decembrie eu m-am întors cu avionul de la Cluj, unde fusesem la o întâlnire legată de anul Eminescu, era anul Eminescu, se împlineau 100 de ani de la moartea lui. Am ajuns acasă în jurul prânzului, am urcat repede, mi-am tras pe mine un trening şi o vestă de schi şi am dat să ies. M-a oprit maică-mea, îngrozită, spunându-mi pe bună dreptate că am deja doi copii - soţia era însărcinată cu al treilea. „Unde te duci, eşti nebun? Dacă te împuşcă, noi ce facem?". Atunci m-am uitat la soţia mea şi i-am zis că, dacă ea îmi dă voie, mă duc, dacă nu - nu. Şi ea a zis, pe un ton relaxat: „Du-te". Am plecat şi n-am mai venit trei zile.

Care era atmosfera în oraş?

În ziua aceea lumea se aduna, se spărsese mitingul. Erau trei TAB-uri care blocau bulevardul la restaurantul „Grădiniţa" (n.r. - zona Piaţa Romană), în spatele lor militari, un blocaj barosan, cum se zice. Plus securişti care circulau şi sfătuiau lumea să plece acasă. Nimeni n-a plecat, am discutat cu oamenii, cu maiorul care conducea TAB-urile. Şi el mă recunoscuse şi îmi spunea să plec, că o să primească ordin să tragă. „Cum o să tragi, în cine o să tragi? Eşti nebun? Nu vezi că sunt numai tineri şi copii?". Şi el mi-a zis că n-are ce să facă, că în spate sunt militari cu arme, sunt de la trupele de Securitate, plus un rând de civili înarmaţi. Dacă primea ordin şi nu-l executa îl împuşcau ăia din spate. Cam asta era ideea.

Şi aţi plecat sau aţi rămas?

Am rămas, normal. Au început să vâneze oamenii, să-i aresteze şi am fugit în blocurile de deasupra cinematografului Uniunii Cineaştilor. Noaptea aia am alergat din balcon în balcon, prin apartamentele unor prieteni. Şi dimineaţa, pe la 5.00, cu câţiva tineri care au stat tot timpul pe lângă mine, ne-am dus la gura metroului. Şi din metrou au început să vină oameni mulţi, la serviciu, vezi Doamne. În zona Pieţei Romane erau multe instituţii cu sute de angajaţi. Şi noi făceam agitaţie să rămână, să ne adunăm. Mulţi au rămas, alţii s-au dus la birouri şi au făcut pancarte cu scrieri de tot felul şi au venit.

Cam câţi oameni erau acolo?

Erau mii de oameni între Piaţa Romană şi acest blocaj al Armatei şi Securităţii, de pe Magheru. Pe la ora 10.00 am dat telefon acasă şi mama mi-a pus receptorul telefonului lângă televizor ca să aud, pentru că tocmai se transmitea comunicatul cu „trădătorul Milea" care s-a sinucis. Am înţeles atunci că partida e câştigată într-un fel, că Milea nu s-a sinucis, ci a fost „sinucis". Am mers la maiorul care avea în sarcină TAB-urile, ăla nu m-a crezut şi s-a pus jos în TAB, de unde probabil a dat telefoane. A ieşit de acolo plângând şi mi-a zis: „Eu nu ştiu ce să fac, nu mai am comandant. Mă pun la dispoziţia dumneavoastră". Şi mi-a venit aşa, spontan: „Ne ducem la Televiziune!".

22 decembrie ’89: Ion Caramitru (jos, al treilea din stânga), la prima emisie a Televiziunii Române Libere

De ce la Televiziune?

Aşa mi-a venit, am zis că trebuie să afle lumea. Militarii în termen s-au îmbrăţişat cu oamenii, în spate tot ce era de la Securitate a dispărut şi s-a plecat cu cele trei TAB-uri către Televiziune. Când am ajuns cu coloana în dreptul Restaurantului Chinezesc au apărut două elicoptere. Eu sunt mirat că nu prea s-a făcut referire la asta, elicopterul lui Ceauşescu mai era însoţit de unul. Şi în afară de astea două a mai apărut şi-o avionetă tip sport, din care s-au aruncat manifeste. A venit un nor de manifeste peste noi, scria să nu ne lăsăm înşelaţi de capitalişti... Partidul, sloganurile lor tâmpite.

Ce aţi găsit la Televiziune?

Când am ajuns cu coloana, curtea Televiziunii era deja plină de lume. S-a făcut un culoar şi am putut intra. Am urcat la etajul unde era studioul 4, acolo m-am întâlnit şi cu Mircea Dinescu care venise pe altă parte. El locuia aproape de Televiziune, sub arest la domiciliu. A ieşit, l-a văzut lumea şi l-a luat cu ea. 

Care a fost reacţia angajaţilor din Televiziune când aţi intrat acolo?

Cei din echipa de transmisie ne-au îmbrăţişat şi ne-au spus că, din păcate, nu pot emite întrucât nu au curent. Toţi din jur îmi erau necunoscuţi, doar pe Dinescu îl ştiam. Credeam că erau din mulţimea de afară, aveau brasarde tricolore, dar ulterior am aflat şi alte lucruri, că nu ar fi fost chiar din mulţime.

Aţi fost primul om care aţi vorbit la aşa-numita Televiziune Română Liberă, imaginile cu dumneavoastră şi Mircea Dinescu au rămas în istorie.

Toată lumea era într-o stare de demenţă, Mircea Dinescu era într-o stare de surescitare mai mare ca a mea. Eu am fost primul care m-am trezit la realitate şi mi-am dat seama că va trebui să spun ceva. Cui? Lumii! Ce? Sub ce egidă? Eram nişte oameni veniţi din stradă. Şi i-am zis „Mircea, fii atent că va trebui să vorbim. Tu scrie ceva". Avea un carnet şi s-a apucat să scrie. Apoi ne-au înghesuit ca să intrăm în cadru, au spus că putem intra. Mircea era panicat: „Ce să spun?". „Nimic - i-am zis - arată-le că lucrezi". Asta e replica autentică, nu „fă-te că lucrezi", cum a fost speculată mai târziu.

"Sunt o mulţime de securişti şi de alţi impostori care au certificate de revoluţionar cu toate drepturile aferente. Cu această lege a revoluţionarilor şi cu minerii ne-am făcut de râs în toată lumea. Este o ruşine naţională.''

„Vina mea e că nu mi-am făcut şi eu un plan"

Imaginea în care aţi anunţat victoria poporului din studioul 4 al Televiziunii a fost la acea vreme un fel de simbol al libertăţii. Ulterior ea s-a demonetizat într-o oarecare măsură, mulţi au spus „ne-au păcălit, a fost un teatru".

Pentru că au fost unii care au vrut să arunce în derizoriu şi acea fărâmă de spontaneitate. În decembrie 1990, Televiziunea Română a inaugurat un serial intitulat „Revoluţia Română în Direct", făcut de o echipă condusă de Mihai Tatulici. Şi primul episod a început cu minutele în care noi am ştiut că nu există curent. Minute în care noi am fost filmaţi pe ascuns.

Cele de dinaintea intrării în direct?

Da. Şi s-a dat filmarea aceasta fără niciun fel de comentariu, fără să se spună ce reprezintă, în ce moment, cum. Era obligatoriu să fie explicat dacă vrei să faci istorie în mod real. S-a văzut o adunătură de nebuni care urlă şi ţipă, se ceartă, eram supraexcitaţi, eram în pragul nebuniei aş putea să spun. Am fost liniştiţi imediat pentru că trebuia să începem. Acest montaj, fără niciun comentariu, a fost începutul foarte bine pus la punct al demonetizării mişcării spontane.

Cu ce scop credeţi că v-au filmat pe ascuns?

Am aflat ulterior că operatorii de la camere au primit ordin în cască să ne filmeze. Deci ori era curent, ori nu? Curent era. În spatele sticlei cineva ghidona această poveste. Ceauşescu era liber, era în aer, zbura. Nu ştia nimeni, se întoarce, nu se întoarce, ce represalii vor urma. În acea lume care era în studioul 4 erau şi securiştii televiziunii, i-am recunoscut după aceea, care jucau la două capete: se întoarce Ceauşescu - ne filmaseră, ne supravegheaseră, ştiau cine trebuie împuşcat. Nu se întoarce - au câştigat şi ei, ceea ce s-a şi întâmplat. Toţi cei de acolo au avut o dovadă că au fost la Revoluţie şi au certificate de revoluţionar. Şi securiştii, şi echipele de filmare ale televiziunii care la ora zece transmiseseră comunicatul lui Ceauşescu. Pe ei i-a prins Revoluţia la serviciu şi au certificate. Eu n-am cerut şi nu voi cere niciodată.

De unde aţi aflat că operatorii au primit ordin să vă filmeze?

De la unul dintre ei, cu care m-am întâlnit acum doi ani şi mi-a spus: „Domnu', Caramitru, eram acolo şi nu numai că am primit ordin să filmez, dar am primit ordin să întorc camera 180 de grade şi să filmez şi ce era în spatele camerelor". Până acolo au mers. Cei din conducerea Televiziunii jucau la două capete şi asta ne dă măsura întâmplărilor viitoare. 

Au jucat la două capete, dar au sărit la timp în barca noii puteri. Cei care fuseseră crainicii ceauşismului au trecut imediat la înfierarea lui.

Da, eu am vrut să-l scot de acolo pe speaker-ul lui Ceauşescu, George Marinescu parcă îl chema. Când l-am văzut gata să transmită mesaje după ce cu două ore înainte citea comunicatele dictatorului, l-am luat de gât şi i-am zis: „Pleacă de aici!". Şi atunci, operatorii au zis să-l las, că altfel nu vor transmite. A fost un minut de tensiune nebună. Şi atunci i-am zis: „Transmiţi, dar îţi faci mea culpa. Spui cine eşti şi ce ai făcut". Eu l-am pus să-şi facă mea culpa. 

Aţi vorbit şi la microfonul din curtea Televiziunii, în faţa mulţimii care era adunată acolo, alături de un personaj misterios, Mihai Voicu, primul om care ar fi intrat în Televiziune în acea zi.

Nu-i ăla care era securist? Parcă aşa am citit ulterior. Era acolo? Nu ştiu, era multă lume, a vorbit cine a vrut şi cine n-a vrut la acel microfon. Am înţeles ulterior că a fost deconspirat ca securist. Nu ştiu, nu am nicio dovadă. E posibil ca el să fi intrat primul în Televiziune, de ce n-ar fi? Din relatările ulterioare se pare că Securitatea apăra Televiziunea şi că pe acoperiş ar fi fost trăgători ai Securităţii care au fost retraşi. Deci o parte a Securităţii şi-a dat seama că e absurd să-l mai apere pe Ceauşescu.

Televiziunea a alimentat şi ea diversiunea existenţei teroriştilor, dând pe post toate acele informaţii false citite de pe bileţele, care au sporit panica şi au provocat multe victime în ţară. V-aţi gândit vreun moment să calmaţi lucrurile, să opriţi acea zvonistică?

Nu, nu m-am gândit. Au fost unele bileţele cărora nu le-am dat curs, mi se păreau absurde. Dar au fost unele cărora le-am dat curs, le-am citit şi eu. Sigur, n-am spus ce a spus Brateş, lucruri fără niciun fel de acoperire. Am citit un bilet care spunea că Ceauşescu e la Târgovişte, probabil a fost capturat. N-am creat panică din câte îmi amintesc.

Dar n-aţi încercat nici să-i opriţi pe cei care o făceau.

Nu, nu am încercat. Pe ce criteriu să-i opreşti? Nu aveam niciun fel de poziţie, nu eram decât unul dintre ei la ora aia. Dacă în mintea mea ar fi fost ceva în sensul în care a acţionat Iliescu, ar fi trebuit să fac un grup, să spun că ăştia suntem, să nu mai intre nimeni. Dar nu, dacă n-am avut organ pentru asta, ce să fac?

La un moment dat s-a adus şi o aşa-zisă bombă în studio.

Asta cu bomba n-o ţin minte, ţin minte că la un moment dat au spus că se trage din clădirile de vizavi şi că au capturat de acolo armament sofisticat. Ne-am dus să vedem: armamentul sofisticat consta în televizoare portabile, casetofoane, chestii din astea. Aiurea.

V-aţi gândit vreun moment că asistaţi la o manipulare?

Atunci era greu să gândeşti. Nu era la cald, era la isterie. În asemenea situaţii, când auzi că se trage tot timpul, crezi că mintea mai funcţionează? Trebuie să stai undeva în spate, cum au stat alţii, să faci planuri. Eu n-am făcut niciun plan. Vina mea e că nu mi-am făcut şi eu un plan.

Există o legendă că bileţele veneau de la etajul 11, unde se afla Silviu Brucan.

Nu ştiu. Brucan a fost una din eminenţele cenuşii ale momentului şi ideea că Iliescu este persoana potrivită îi aparţine şi lui. Pentru ca până la urmă Iliescu să-l dea deoparte, cum se întâmplă.

Cât de des revedeţi imaginile din decembrie 1989?

Mi-e ruşine! Totul pare inutil. Dacă lucrul ăla ar fi dus la ceva de care să fiu mândru, ar fi fost bine, dar n-a dus.

Nu vă mai uitaţi la imagini din când în când?

Nu mă uit. Mi-e chiar jenă, de ce să mă uit? Mi-e jenă pentru că lucrurile au evoluat în altă direcţie decât trebuia. Acolo e vorba de întâmplarea istorică la care am fost şi eu martor şi vorbitor şi care n-a dus la ceea ce eu am visat. Să cadă comunismul definitiv, să scăpăm de comunişti şi de securişti. Ei bine, n-am scăpat.