Întoarceţi-vă la Zoo!

Copiii şi adolescenţii percep buna-cuviinţă ca pe o slăbiciune de care trebuie să te fereşti. Bâta, pumnul, înjurătura şi miştoul li se par cheile succesului într-o ţară în care „gigeii”, „corleonii”, „poponeţii” şi „maximuşii” fac legea.

Devine din ce în ce mai greu să treci cu vederea ignoranţa  şi nesimţirea multora dintre cei care fac politică în România. Ce ar trebui să se întâmple pentru ca, preţ de o clipă măcar, promotorii nonvalorilor şi ai lichelelor de tot felul să vadă haznaua morală în care s-au afundat? Vremurile mişcărilor de stradă par să fi apus. Aşijderea şi acelea ale speranţei în schimbare prin exercitarea dreptului la vot. Deşi asta nu rezolvă problema, lehamitea a pus stăpânire pe români.

Prin urmare, nimicurile se lăfăie bine-mersi în capul mesei pline de bucate. Puterea de reacţie a oamenilor a amorţit sub povara grijii pentru ziua de mâine. Li s-a dat atât cât să nu le stea gândul la uşuirea incompetenţilor tupeişti şi a infractorilor vopsiţi în oameni de afaceri. Mai grav este că, sub pulpanele acestora din urmă, se dezvoltă un soi de gândaci sociali cu imunitate la bunul simţ elementar, la respect şi măsură.

După cele întâmplate în Capitală, în noaptea de joi spre vineri, am putut vedea cu toţii cât de mult infestează lumea specia în cauză. Bătaia soră cu moartea dintre cercopitecii unui partid aflat la guvernare şi gibonii altuia vorbeşte de la sine despre nivelul la care suntem din punct de vedere social. Cetele de antropoide s-au încăierat din pricina unor afişe şi bannere, crezând, ca şi propriile căpetenii, că electoratul mai poate fi prostit cu sloganuri stupide. Desigur, incidentul nu este primul de acest gen şi nu va fi nici ultimul. Politicienii au înţeles şi înţeleg să capete notorietate doar prin agresivitatea îndreptată, constant, spre adversari, ziarişti şi votanţi.

Efectele sunt, însă, dezastruoase pe termen mediu şi lung. Copiii şi adolescenţii percep buna-cuviinţă ca pe o slăbiciune de care trebuie să te fereşti. Bâta, pumnul, înjurătura şi miştoul li se par cheile succesului într-o ţară în care „gigeii”, „corleonii”, „poponeţii” şi „maximuşii” fac legea. Ei, îmbogăţiţii prin iuţeala de mână şi nebăgarea de seamă, dau tonul la fărădelegi şi mârlănii, interpretând rolul şmecheraşului hârşit prin viaţă, care între o tablă şi un căuş de seminţe de floarea-soarelui îşi dă cu părerea despre câte-n lună şi-n stele.

De dimineaţa şi până seara, jurnalele televiziunilor mustesc din pricina dejecţiilor mintale deşertate în public de aceşti neica-nimeni. În lipsă de alternativă, lumea cască gura la inepţii şi se comportă aidoma „modelelor” care îi sunt livrate.

Campaniile electorale de la noi răscolesc şi amplifică mai abitir mizeria adunată în deceniile de adormire a conştiinţei civice. Cine încearcă prin discursul public (rar, ce-i drept!) să se păstreze în limitele decenţei îngroaşă, în final, rândurile perdanţilor. Mai că-ţi vine să-i dai dreptate lui Cioran: „Trăiesc pentru că munţii nu râd şi viermii nu cântă.”