Îngerul de sub pământ

Aceasta este povestea lui Nicolae Crăciuna, unul dintre supravieţuitorii ultimei catastrofe miniere de la Anina, din 14 ianuarie 2006. Atunci au murit şapte oameni. El şi-a salvat doi ortaci.

Aceasta este povestea lui Nicolae Crăciuna, unul dintre supravieţuitorii ultimei catastrofe miniere de la Anina, din 14 ianuarie 2006. Atunci au murit şapte oameni. El şi-a salvat doi ortaci. Bărbatul e marcat şi azi de acea tragedie.

Cel mai greu e să vorbeşti acum în Anina despre accidentul de anul trecut, pentru că amintirile sunt încă dureroase. Au murit şapte oameni în fatidica zi de 14 ianuarie 2006. Am stat de vorbă cu unul dintre supravieţuitorii deflagraţiei din subteran, Nicolae Crăciuna. El a fost primul care a anunţat nenorocirea şi tot el şi-a salvat apoi doi colegi. Pe omul nostru l-am întâlnit cu câteva săptămâni în urmă. Era şomer, dar avea speranţa unui post de conducător auto la o fabrică de pâine din oraş.

L-am găsit pe Nicolae Crăciuna în faţa casei sale, mică, la fel ca multe alte construcţii din oraş, toate înconjurate de verdeaţă. Zice că şi-a ridicat locuinţa cu cele 200 milioane de lei vechi pe care i-a primit drept compensaţie, după închiderea minei. Sunt banii pe care i-au încasat toţi minerii disponibilizaţi, la care se adaugă opt milioane de lei pe lună, timp de doi ani, tot de la momentul sucombării mineritului în Anina. Vreau să-l întreb cum a fost atunci, să-mi povestească despre clipele acelea de groază. Ne aşezăm la o măsuţă, în curtea din spatele casei, la umbră, în faţa unui pahar cu apă rece. Obosit, încărunţit la cei 45 de ani ai săi, bărbatul cade pe gânduri preţ de câteva clipe.

Explozia

Moartea a intrat în mină la ora 4.30 dimineaţa. "Eu eram conducător de locomotivă în subteran. Şocul a fost foarte puternic. Aerul devenise irespirabil din cauza gazelor toxice. Mă durea pieptul", povesteşte interlocutorul meu. Zice că a fost primul care şi-a revenit după explozie. A pus imediat mâna pe telefonul din subteran şi i-a anunţat pe cei de la suprafaţă de ceea ce se întâmplase. "Auzeam vaiete pe galerie. Primul pe care l-am văzut era Ionuţ Marcu. Era mort, prins între vagoneţi. Am înaintat şi l-am găsit pe Relu Drăcea. Gemea. L-am scos de acolo. Pe urmă au apărut şi alţi colegi în ajutor". Discuţia se opreşte pentru puţin timp. Fostul miner se pierde din nou în gândurile sale.

Singur în mijlocul morţii

După salvarea primului supravieţuitor, ortacii au început să bâjbâie prin cotloane, în speranţa că vor mai găsi pe cineva în viaţă. "Unul din noi a spus la un moment dat că se mai vede o lampă pe galerie. Dar nu se mai auzea nimic. Am vrut să plecăm, dar parcă Dumnezeu m-a făcut să mai întorc capul încă o dată şi atunci am văzut o licărire". Aşa se face că Nicolae Crăciuna a plecat singur pe drumul negru, să verifice dacă nu cumva mai există viaţă în mijlocul morţii. "L-am găsit pe Marian Mincă, l-am ridicat şi l-am dus pe galerie, până afară". Între timp, ceilalţi salvatori l-au găsit cu inima vie şi pe Marcel Strachină.

A rămas cu spaima de bubuituri

Se lasă iarăşi liniştea între noi. "Nu vreau să mai trăiesc aşa ceva", zice într-un târziu. Chiar şi azi, la un an şi jumătate de la acea tragedie, Nicolae recunoaşte că tresare la orice zgomot puternic. A refuzat categoric să mai lucreze în subteran, chiar şi la nişte lucrări edilitare din Caransebeş.

"Unii dintre foştii mineri de la Anina s-au angajat la o aducţiune de apă. Se lucrează tot sub pământ, se sapă un tunel. Eu n-am putut să mai intru acolo". Consideră că trebuie să fii puţin nebun ca să faci o asemenea muncă. "Subteranul e o capcană. Ştii când intri, dar nu mai ştii când şi cum ieşi". Îşi aduce aminte şi cum lucra acolo. "Aveam numai cizmele, lampa şi casca. Era prea cald să mai porţi şi haine. Dacă puneai un ou la clocit, ieşeau pui".

Minerii nu regretă că s-a închis mina

La ora când l-am cunoscut eu, undeva la începutul lunii trecute, Nicolae Crăciuna era şomer. Dar vorbise cu câteva zile în urmă la o fabrică de pâine din Anina pentru un post de conducător auto şi avea speranţa că va reuşi să obţină o slujbă.

Mi-a zis că minerii au mari probleme să-şi găsească de lucru în alte domenii, după ce nu mai lucrează sub pământ, pentru că sunt consideraţi mai puţin apţi de muncă, faţă de alte categorii profesionale. "Dacă te duci la un patron să te angajezi şi sunt mai mulţi oameni pe acelaşi post, şeful preferă pe oricine, decât un miner, pentru că se zice că un miner are sănătatea şubrezită în subteran şi atunci nu mai are putere de muncă şi pentru lumea de deasupra". La plecare, bărbatul spune că nimeni din Anina nu regretă că s-a închis mina. "Credeţi că oamenii îşi doreau să facă munca asta, să-şi pună viaţa în pericol? O făceau pentru că nu aveau altceva de lucru". În urma mea, îmbrăcat de vară, în tricou şi pantaloni scurţi, fostul miner a ieşit pe stradă şi s-a pus pe treabă, să-şi ajute un vecin care avea de reparat o maşină. Nu degeaba cel care a lucrat în "ţinutul lui Hades" e gata acum pentru reconversia profesională…

Subteranul e o capcană. Ştii când intri, dar nu mai ştii când şi cum ieşi.
Nicolae Crăciuna