Îngerul de lângă calea ferată

Cu foamea în gât şi crampoanele înfipte în nisipuri mişcătoare rapidiştii trec prin cea mai fastă perioadă din tur.

Ceea ce se întâmplă de câteva luni la Rapid numai acolo se poate petrece. În abur. Lângă şină. Multă lume a strâmbat din nas ca în faţa unei metafore răsuflate atunci când persoane cu har – de la regretatul Radu Enescu la Dan Grigore – au vorbit despre spiritul Rapidului. Au cioplit alţii mai pricepuţi decât mine la acest concept care, în linii mari, ar fi un cocteil de gratuitate, umor, simţ al absurdului, paradox, instinct utopic, degajare, haz de necaz, dar mai ales o solidă bună-dispoziţie creată de iminenţa catastrofelor. Am prea puţin răgaz să vă dovedesc că nu bat câmpii. Ar mai rămâne doar să sper că mă veţi crede pe cuvânt, legitimat poate de vremurile când am avut onoarea de a fi fost angajatul cu carte de muncă al acestui club.

Aparenţele somează: Rapidul intră în faliment. Se sting luminile, uşile se închid, se taie liniile de fax şi telefon, hârtia de scris se raţionalizează. Rapidul devine obiect de inventar. Conducerea administrativă în frunte cu zeul Zotta se află în plin fuleu demisionar. Portarul Dani Coman a găsit, în fine, o portiţă şi gândeşte liber. Mizerabilii lui Hugo bântuie prin Grant. Jucătorii Rapidului se uită prin ferestrele de la Pro Rapid unde, odinioară, exista o cantină. Rapidul ar putea fi retrogradat în liga secundă. Clubul e dator vândut. O peluză a stadionului Giuleşti stă să se surpe. Nu lipseşte din acest decor terifiant George Copos. Nimeni nu ştie dacă mai e sau nu patronul clubului. Nici nu mai contează: hazul e nebun şi Giuleştiul e acasă la el în această atotcuprinzătoare iluzie a realităţii. Se pare că dl Copos achită totuşi nişte salarii restante – semn că anunţatul său divorţ de Rapid are clauze ascunse. Celălalt (cum să-i zic?) patron, Fathi Taher, afirmă că el şi nu dl Copos ar fi achitat sus-menţionata notă. Dl Taher ar fi vrut să preia clubul avansând în acest scop câteva milioane de euro ca aperitive. Dl Copos spune că ei, aş, nici urmă de milioane taheriene în scriptele clubului.

Toţi mint, deci toţi spun adevărul. Dl Copos o ţine langa cu “farmecul vieţii”, singura sintagmă accesibilă unui cap plin de betoane marxist-leniniste. Dl Taher începe să priceapă cum devine chestia cu farmecul vieţii, constată că, în amarnica sa poveste, Allah nu e rapidist şi panoramează situaţia cruntă de pe câmpul de bătaie: ”Rapid e zero. Totul e pus sub sechestru!”. Acest tir cu petarde fumigene face parte din afacere, iar dnii Copos şi Taher ne surâd din tabloul de epocă al neamurilor proaste din fotbal. Ce putem face? Nimic. Fiesta continuă. Cu foamea în gât şi crampoanele înfipte în nisipuri mişcătoare, rapidiştii trec prin cea mai fastă perioadă din tur. Nu e cazul să mai contabilizăm prin câte coposenii şi taheriade a trecut Rapidul. Va trece şi peste acest moment, cu naturelul său nedezminţit. Acela cu care, acum vreo două decenii şi jumătate, am fost întâmpinat în prima mea zi de lucru la Rapid. Am ieşit pe stadion. Ploua cu găleata. Un muncitor stropea implacabil gazonul. L-am întrebat de ce face asta. Mi-a răspuns: “Pentru că e ora 3.” Asta mă face să cred că situaţia e sub control. Cu cât ne merge mai prost, cu atât ne merge mai bine. Ora 3 nu bate pentru oricine.