Industria slugărniciei

Ovidiu Nahoi

Cum de a fost posibil, totuşi, ceauşismul în România? De ce, oare, odată plecate trupele sovietice de pe teritoriul României, unei perioade de uşor dezgheţ ideologic i-a urmat o dictatură de tip asiatic şi nu un comunism mai puţin rigid, de tip central-european?

Şi, mai cu seamă, cum de a fost posibilă întreaga construcţie a cultului personalităţii? Cum de s-au găsit atâţia oameni, pe diferite niveluri ale ierarhiei de partid şi de stat şi din diverse domenii artistice şi publicistice, care să participe la această grotescă înscenare?

Cititorii ediţiei din luna martie a revistei „Historia" vor putea găsi răspunsuri la aceste întrebări din partea unor istorici şi a unor martori ai realităţilor anilor 80.

Ne-am obișnuit să vedem ceaușismul ca fiind creația unui singur om: Nicolae Ceaușescu. E drept, unii sunt gata să arunce răspunderea mai degrabă pe umerii soției sale, Elena. Dar restul, cei care controlau și aprobau, cei care dădeau linia? Dar ceilalți, care scriau, cântau, pictau, sculptau? Pe ei îi vedem mai degrabă ca pe niște simpli executanți, mai mult sau mai puțin detestabili, cu mai multă sau mai puțină justificare pentru gesturile lor. Piramida ni se pare, astfel, logică. "Odiosul cuplu" la vârf, truditorii la bază. Tot la fel se diluează și răspunderea.

Și totuși, lucrurile sunt mai complicate. Este adevărat, sistemul comunist ne-a fost impus din afară și este aproape imposibil de imaginat că România ar fi apucat-o singură pe acest drum, de n-ar fi fost conjunctura de după cel de-al doilea război mondial. Dar la fel de adevărat este că, fără trupele sovietice pe teritoriul ei, România a experimentat, chiar în opoziţie cu URSS, un tip de comunism cu mult mai rigid şi dogmatic decât în oricare dintre „ţările frăţeşti".

Ceauşismul nu a avut corespondent în rândul ţărilor comuniste europene, poate cu excepţia Albaniei lui Evner Hodja. Cultul personalităţii, trăsătură definitorie a comunismului de tip românesc, îl aşează pe Ceauşescu nu alături de lideri comunişti central-europeni precum Kadar, Husak sau Honecker, ci de-a dreptul în rând cu Stalin, Mao şi Kim Ir Sen.

Analiza se complică şi mai mult dacă luăm în calcul un adevăr simplu, dar pe lângă care preferăm să trecem adesea cu prea mare uşurinţă: Ceauşescu nu şi-a scris singur odele şi, mai mult decât atât, nu el şi le-a comandat. Că îi făceau plăcere şi, în timp, i-au creat dependenţă, e cu totul altceva.

Fenomenul era controlat şi întreţinut de o adevărată pletoră de activişti - de la Dumitru Popescu-Dumnezeu şi până la ultimii trepăduşi din şcoli şi întreprinderi. Pentru mulţi devenise o profesie. Pentru activişti de partid şi creatori de duzină era chiar raţiunea de a exista. Pentru alţii, era halta obligatorie înaintea publicării unor opere cu adevărat valoroase, un fel de tribut la Înalta Poartă. Sau măcar moneda în care se plăteau funcţia, poziţia publică şi, nu în ultimul rând, confortul. Pentru fiecare dintre aceste categorii, sistemul născocise modalităţi de atragere sau de constrângere, după caz. Dar oricum ar fi, cultul personalităţii nu ar fi fost posibil fără contribuţiile, adesea voluntare, ale unui mare număr de români - unii chiar talentaţi, alţii simpli veleitari. Cultul Conducătorului nu era pentru toţi o corvoadă.

Nimic nou sub soare. Glorificarea conducătorilor încă din timpul vieţii devenise obişnuinţă sub Carol al II-lea şi apoi sub Ion Antonescu. Tămâierea conducătorilor pare să vină la noi la braţ cu dictatura. Ne întrebăm cum de a fost posibil ceauşismul, în forma pe care am cunoscut-o. Dar, oare, nu cumva societatea românească este dispusă la o astfel de reacţie în faţa fiecărui lider autoritar? Nu cumva orice dictator îşi poate găsi la noi lăudători, fără ca măcar să-i caute prea mult?

Oare, dacă s-ar întruni condiţiile, nu vor grăbi destui să proclame iarăşi coborârea printre noi a unui nou Mare Conducător, Salvator al Naţiunii sau Genial Cârmaci? Sau suntem aşa de siguri că, în România, industria slugărniciei a ajuns şi ea la fier vechi, odată cu fabricile ceauşiste?