Cronică de moravuri: Închipuiri dumnezeieşti

Unii văd în Dumnezeul Vechiului Testament un soi de Tată denaturat: cine nu-i cuminte, moare pe loc - fulgerat, secerat de boală, devorat de lei.

Şi, chiar cuminte să fii, tot rişti să te înjunghie vreun tată pus la încercare. Vechiul Testament e, adesea, redus la pilde aspre, sângeroase, în care băieţii răi o păţesc exemplar.

Ieri . Dumnezeu e un fel de Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş sau Dirty Harry „crud, dar drept”, care îi elimină prompt şi spectaculos pe toţi nelegiuiţii. E coleric, gelos, megaloman, control freak, dar, până la urmă, băiat bun.

Azi.  E vorba de o percepţie a justiţiei divine pe care o regăseşti şi prin mahalale. Auzi adesea întâmplări teribile, parabole preorăşeneşti, pilde suburbane relatate ca mărturii irefutabile, auto-evidente ale omniprezenţei şi intransigenţei divine: „Şi-a lăsat femeia singură cu doi copii şi după un an a paralizat.”, „N-a crezut în Dumnezeu şi, uite, a ajuns în scaun cu rotile.”, „M-a furat la cântar, şi a doua zi i-a ars toată prăvălia.” Dumnezeu, se vede, nu stă degeaba, „Dumnezeu le vede pe toate” sau, ameninţare disimulată, „Dumnezeu nu loveşte cu parul” (ci „parşiv, indirect, când ţi-e lumea mai dragă, când credeai că ai scăpat”, se subînţelege continuarea).

Dumnezeu e discret, dar vigilent, un voaior cu puseuri exhibiţioniste, care sare la momentul oportun de după perdea şi arde câte o bâtă bine-meritată.

Norocul lui Dumnezeu în anii zbuciumaţi ai tranziţiei e că politicul mai preia din belele puse îndeobşte pe seama Lui. Averse de ploaie, sinistraţi, case luate de viitură, inflaţii, crize, recolte distruse sau epidemii - suspectul numărul unu nu mai e un Dumnezeu mizantrop sau pedepsitor, ci preşedintele, Senatul sau măcar partidul de guvernământ.