Ieşirea de sub dictatura pieţei

Nimeni nu va fi scutit de pagubele colaterale produse de criza financiară

Nu toţi patronii sunt bancheri, dar nimeni nu va fi scutit de pagubele colaterale produse de criza financiară. În timp ce planurile de salvare ale băncilor aflate în dificultate se succed cu rapiditate, tema moralei în afaceri, atât de dragă candidatului Sarkozy pe vremea campaniei electorale, revine la suprafaţă ca un dop umflat de apă.  Axel Miller, marele şef al Dexia, somat să iasă de sub adăpostul umbrelei aurite după naţionalizarea băncii sale, plăteşte acum oalele sparte. Pat Russo, plecat cu un cec de 6 milioane de euro în buzunar, stoarse de la Alcatel-Lucent, este pe punctul de a fi şi el prins de val. Aceste episoade nu fac decât să alimenteze cronicile despre patronii fără scrupule care îşi umplu buzunarele în timp ce restul lumii strânge cureaua.

Situaţia aceasta însă nu reflectă întocmai realitatea. Întâi, cazurile de abuz financiar sunt marginale. Apoi, contrar unei idei foarte răspândite, chiar cercurile de afaceri sunt convinse că este necesar  să pună capăt anumitor practici şi să opereze schimbări în sistemul de salarizare a directorilor. Nu vor mai fi prime în caz de eşec, iar remunerările vor fi în raport real cu performanţele întreprinderii. Pericolul, în acest moment, ar fi o escrocherie politică suprapusă tezei „patronului hoţ“, care ar antrena dezbaterea dincolo de limitele rezonabilului. Vrem, nu vrem, nu e dat oricui să conducă o multinaţională, iar directorii buni au un preţ ridicat.

Pe de altă parte, chiar dacă nimeni nu contestă necesitatea de a pune ordine în sistemul de salarizare a directorilor, această chestiune nu constituie decât o parte infimă a răspunsului la criză. Printre cele asupra cărora s-a căzut de acord la summitul european de la Paris, se află reevaluarea rapidă a normelor contabile în vigoare, un subiect tehnic, arid, străin preocupărilor opiniei publice. Subiect crucial, totuşi, şi care ar trebui să pună capăt unei aberaţii conform căreia întreprinderile îşi adâncesc iremediabil pierderile subevaluând, practic, de la o zi la alta, activele pe care le deţin, deşi nu au nici cea mai mică intenţie de a se separa de ele. Impuse de modelul afacerilor de tip anglo-saxon, în numele unei aşa-zise transparenţe absolute, aceste reguli sunt, în realitate, un triumf al „termenului scurt“. Or, dacă vrem să redăm sens gestionării întreprinderilor şi băncilor şi să evităm, astfel, catastrofele, prioritatea e să o scăpăm de dictatura cotidiană a pieţei şi să permitem ca performanţele să fie judecate pe termen lung.

„Le Figaro“, 6 octombrie 2008