Ideologia terorii

Promotorul terorii este fanatismul – altfel spus, convingerea că toţi oamenii pot fi convinşi.

Răul făcut în numele binelui e o acrobaţie pe care specia umană o reuşeşte de secole bune. De la Inchiziţie la comunism şi de la primii muguri nazişti la arhitecţii contemporani ai terorii, omenirea şi-a inventat de fiecare dată alibiuri pentru grozăvii. A existat întotdeauna un refren justificativ, o lozincă îndrituitoare. Reducţionismul aprig („Cine nu e cu noi e împotriva noastră”) se lăţeşte în istorie în toate locurile unde argumentul trece drept erezie, iar dreptul la opţiune drept hachiţă revolută. Cine îşi permite luxul îndoielii e inconştient sau handicapat. Recursul la teroare nu ţine cont de continent, timp istoric, religie şi rasă. Teroarea funcţionează după aceeaşi reţetă şi are mereu acelaşi scop: capitularea îngrozită. Ideologizarea ei e tot mai simplă pe măsură ce forţa de ripostă a societăţilor democratice slăbeşte.

Odată dezlănţuită, teroarea ajunge pe ecran şi în pagina ziarului. În acest iureş feroce şi revanşard, nimeni nu are vreme pentru panseul lui Alan Brien: „Violenţa e vorba de duh a analfabeţilor”. Ostaticii decapitaţi cu strigăte de „Allahu Akbar”, avioanele înfipte în Turnurile Gemene, cecenii legaţi cu lanţuri de porţile propriilor case şi împuşcaţi de ruşi, adolescentele care se suie în autobuze cu dinamita la brâu, spitalele palestiniene sfârtecate de proiectile, alegătorii cărora li se promite tăierea degetelor dacă n-au votat cum trebuie, Tigrii tamili executaţi de armata sri lankeză, toate acestea intră în meniul nostru zilnic. Ne rămâne să-l deschidem, ghidaţi de curiozitatea noastră febrilă, şi să ne declarăm oripilaţi, scandalizaţi sau colindaţi de frică. După ce parcurgem lista sălbăticiilor, după ce ochii întârzie asupra fotografiilor stropite cu roşu, revolta ni se diluează, iar în locul ei se înfiripă un soi de mulţumire meschină. „Bine că n-am păţit nimic, bine că bomba a explodat în altă parte, bine că suntem europeni.”

Şi mai e ceva. Nu doar David Beckham, Madonna sau Justin Timberlake au în spate o maşinărie de marketing. Teroarea se bucură de acelaşi privilegiu, numai că promotorul ei nu semnează contracte şi nu pretinde procente din încasări. Promotorul ei este fanatismul – altfel spus, convingerea că toţi oamenii pot fi convinşi. Şi nu oricum, ci prin atrocităţi. La braţ cu fanatismul, teroarea cutreieră lumea şi face exact ce spuneam la început: rău concret în numele unui bine himeric. Nicholas Shakespeare, un englez care a trăit în America de Sud, are şi el o poveste despre teroare şi fanatism, contrapuse iubirii şi credinţei. „Viziunea Elenei Silves” (Editura Trei, traducere bunicică de Marilena Dumitrescu) reproduce un episod din activitatea gherilei maoiste „Cărarea Luminoasă”, alias Partidul Comunist Peruan. Acţiunea se petrece în anii 1980, la Belén şi în împrejurimi, însă unda de şoc a terorii se declanşează şi se răspândeşte la fel ca în zilele noastre.

Hrănită din silozul ideologic al lui José Carlos Mariátegui, „Cărarea Luminoasă” asumă postura avangardei comuniste sub conducerea până în 1992 a lui Abimael Gúzman, camuflat în romanul lui Shakespeare sub identitatea „preşedintelui Ezequiel”. Jungla din Peru nu e doar un teritoriu luxuriant, în care mişună specii pe cale de dispariţie. În inima ei creşte inexorabil răul pe care omul se pricepe să şi-l facă sieşi, devenind – o ştim de la Hobbes – propriul său inamic. În faţa acestui monstru şi în faţa terorii, iubirea nu mai are răspuns, iar credinţa devine o cetate vulnerabilă. E antipatică morala din cartea lui Nicholas Shakespeare, dar se verifică.