Identitate naţională

 O strategie posibilă e să arătăm că suntem în rând cu lumea („avem şi noi faliţii noştri”), alta - că suntem altfel („ca la noi la nimenea”)

Omul inteligent are mai multe întrebări decât răspunsuri. Înainte de a afirma ceva, se gândeşte de două ori, încearcă să-şi lămurească termenii, îşi pune în discuţie competenţa, îndreptăţirea morală, buna-credinţă. Prostul, din contră, e prompt, radical, sigur de sine. Prostul ştie. Nu hamletizează, nu are dubii, nu are nevoie de reflecţie prelungită. Dă-i o temă, orice temă, şi ţi-o lămureşte în doi timpi şi trei mişcări. Exemplu: s-au scris zeci de mii de pagini despre problema „identităţii naţionale” şi a „identităţii” în genere. Cercetători de toate calibrele şi de toate neamurile au încercat să afle cum se poate defini esenţa unei naţiuni, cine e calificat să o facă, în ce fel se poate descrie (şi cu ce consecinţe) nebuloasa identitară. Din păcate, cercetătorii cu pricina n-au avut norocul să urmărească emisiunile televiziunilor autohtone. Ar fi constatat că eforturile lor sunt ridicole. La noi, totul e limpede. Toată lumea ştie ce este „identitatea naţională” şi în ce mod trebuie să o exportăm. Toată lumea ştie „ce ne reprezintă şi ce nu”, toată lumea are masive resurse de cultură, bun-gust, patriotism şi indignare.

În recenta dezbatere pe marginea unor expoziţii româneşti, mijlocite, în străinătate, de Institutul Cultural Român, majoritatea comentatorilor au manevrat concepte despre care, în mod vădit, nu aveau decât vagi informaţii şcolare. S-a vorbit – cu un aplomb amuţitor - despre „artă”, despre „morală”, despre „cultura naţională”, despre „pornografie”, despre „gust”, adică despre importante capitole de estetică, sociologie, istorie şi politică de stat. Fiecare vorbitor trăia în inflaţia propriilor certitudini. Or, nu e nevoie decât de un dram de cuviinţă, ca să realizezi că – vorba lui Ion Iliescu – realităţile sunt complexe. Şi că nu pot fi expediate cu două-trei lozinci ţanţoşe şi o rafală de băşcălie.

Ce trebuie să alegem din ograda naţională pentru a da străinilor o imagine convenabilă despre ţară şi neam? Ce „ne reprezintă”? Defetista Mioriţă, sau absurdul urmuzian? Ceahlăul „de strajă ţării noastre pus”, sau „marginea mării” cu eminesciene conotaţii funerare? Constantin Brâncoveanu sau Mitică? Ne reprezintă lumea personajelor lui Caragiale? Sau mai curând lumea lui Moromete? Sau ţărăncuţele lui Alecsandri? Celebra publicaţie „porno” a lui Geo Bogza (pentru care autorul a făcut şi puşcărie) face parte din cultura naţională? Sunt desenele „porno” ale lui Camil Ressu „artă”? Dar falica Domnişoară Pogany a lui Brâncuşi? Vom invada, la nesfârşit, mapamondul cu sarmale, care cu boi şi sârbe? Depinde ce vrem. O strategie posibilă e să arătăm că suntem în rând cu lumea („avem şi noi faliţii noştri”), alta - că suntem altfel („ca la noi la nimenea”).

Ştiu că o mulţime de monumente istorice, cu o înaltă valoare patrimonială, sunt lăsate de izbelişte. Unde e patriotismul politicienilor, unde furia gazetarilor? Obscenitatea ne întâmpină la fiecare pas: în reclamele de pe stradă, la chioşcurile de ziare, în emisiunile de divertisment. Unde e pudibonderia românilor? Şi, ca s-o scurtez, când dl Nicolae Văcăroiu ne reprezintă, ca şef al Senatului, prin străinătate, ne reprezintă el cu adevărat? Dă el o imagine nobilă a ţării? Cine crede că da, o merită.