Icoanele, puse la colţul ignoranţei

povestea este absolut ridicolă pentru un motiv foarte simplu: oriunde pe lume suntem înconjuraţi de simboluri ale sacrului, totul este să ştii să le citeşti...Prima mare confuzie este cea

povestea este absolut ridicolă pentru un motiv foarte simplu: oriunde pe lume suntem înconjuraţi de simboluri ale sacrului, totul este să ştii să le citeşti...
Prima mare confuzie este cea legată de fondul problemei: religia nu este o ideologie. Dar ideologia proclamată de adepţii fanatici ai drepturilor omului citite exclusiv în cheia political correctness poate deveni însă - şi este, pe alocuri, spun sociologi ai religiei - o formă de religiozitate. Dar, în SUA, ţara unde icoana numită political correctness este afişată peste tot, nu există problema prezenţei simbolurilor religioase în şcoli.
Un al doilea punct este cel în care trebuie discutată afirmarea ostentativă a unor simboluri. Observăm aici două fenomene. Întâi poziţia echilibrată a cultelor care nu sunt afectate imediat şi direct de problema în dezbatere. Anumite culte neoprotestante româneşti, spre exemplu, şi-au afirmat dorinţa de a convieţui în continuare cu biserica majoritară fără a se ajunge la un război absurd legat de prezenţa crucii şi a icoanelor în şcoli. Explicaţia este foarte simplă: solidaritatea. Chiar dacă nu folosesc icoane sau cruci, aceste culte se bazează ele însele pe Biblie - care este un simbol la rândul ei.
În acelaşi timp, o religie precum islamul, unde reprezentările vizuale sunt, în general, interzise, are la rândul ei o poziţie echilibrată din motive subînţelese, dacă este să ne reamintim cele petrecute pe acelaşi subiect în Franţa. Cei care se pronunţă împotriva prezenţei icoanelor în şcoli aparţin, în general, unei minorităţi atee şi nu sunt reprezentanţi ai altor culte.Un alt fenomen: cei care contribuie masiv la săparea propriei imagini, implicit pe tema în discuţie, sunt taman unii reprezentanţi ai BOR. Comportamentul ostentativ, superbia şi autosuficienţa îşi arată încet, încet, roadele. Excesul de slujbe care se fac unde te-aştepţi şi unde nu, pot provoca, firesc, reacţii adverse. Nu este neapărată nevoie ca, la începerea anului şcolar, în fiecare şcoală, să se facă şi o slujbă religioasă, zic unii, şi poate au dreptate. Nu mai vorbim despre "stilul" perdant în relaţia cu politicul, al câtorva ierarhi ai BOR, care se afişează cu vreun Becali, de pildă, până şi pentru "sfinţirea" unui stadion înaintea unui meci al Stelei. Or despre slujbele care se fac maşinilor, preţurile (şi serviciile?) diferenţiindu-se în funcţie de capacitatea cilindrică. Toate cele de mai sus, şi multe încă pe deasupra arată că, paradoxal, cei care deteriorează adesea prezenţa simbolurilor creştine în spaţiu public sunt tocmai reprezentanţii BOR printr-un comportament inadecvat. Fiindcă se uită un amănunt esenţial: Biserica în sine este un uriaş simbol care se cere preţuit cu decenţă şi înţelepciune, fără fanatism. După ce a sfidat intelectualii lucizi, care îi critică constructiv inconsecvenţele, BOR are acum surpriza să afle că tocmai aceştia sunt cei mai importanţi apărători în cazul icoanelor din şcoli. Această luptă, între credinciosul simplu, de bun simţ, care vrea o icoană pe pereţii unde învaţă copilul său şi cei câţiva care intenţionează să o înlăture, este perdantă pentru toţi. Problematica prezenţei simbolurilor religioase în spaţiul public ţine de maturitatea spirituală a fiecăruia. Cel care are o priză imatură la realitate ia decizii exagerate pe această temă, fie într-un sens, fie într-altul. O ultimă confuzie: cea la nivel legislativ. Aici, nu putem să nu observăm amuzaţi că, atât cei care se pronunţă pro, cât şi cei care se pronunţă contra, invocă acelaşi articol din Constituţie. În realitate, lumea întreagă este înţesată de simboluri, iar o simplă interdicţie nu va fi nicidecum o mare victorie. Mai ales că, în mod normal, precum în Germania sau Italia, acolo unde comunitatea locală nu vrea, nu se va aplica. Prezenţa simbolurilor religioase îi îmbogăţeşte pe oamenii conştienţi de sacralitatea acestei lumi şi devine o probă de maturitate pentru ceilalţi. "Omul ca simbol" - este ultima carte pe care intenţiona să o scrie, şi n-a mai apucat, Mircea Eliade. Pe când şi interdicţia de "a ne afişa" ca Oameni?