Marcel Iureş: „N-am învăţat la Hollywood ABC-ul meseriei“ (VIDEO)
0
Actorul, care a jucat la Hollywood alături de Morgan Freeman, Brad Pitt, Bruce Willis sau George Clooney, spune că nu e tentat să plece din România deoarece are multe de făcut aici.La începutul lui septembrie va fi lansat cel mai nou film al regizorului Radu Gabrea, „Călătoria lui Gruber“. Marcel Iureş îl interpretează pe evreul Josef Gruber, medic alergolog.
Cum credeţi că vor primi românii acest film care are subtilităţile lui, amuzamentul lui, ironia lui, are multe chei care trebuie dezvăluite?E un subiect delicat pogromul de la Iaşi din anul 1941, când au fost omorâţi mii de evrei.
Probabil că va fi gustat de oameni care au o formaţiune adecvată. Din păcate, zgomotul în jurul acestui subiect e atât de mare încât cred că va trebui promovat într-un fel deştept ca să aibă succes. Ideea filmului vine din capul regizorului, din talentul lui, din educaţia lui, din cum trăieşte el pe pământ. E un om fin. Vorbim de un om care discerne, care are respect faţă de suferinţă, faţă de adevăr, dar şi faţă de minciună.
Aici e o dialectică, este o recuperare a ceea ce ştim şi a ceea ce putem proba şi legenda acestui adevăr. Când corespund, te ia groaza. Îţi vine să cazi în genunchi. Când nu corespund – şi aici sunt punctele când măsura sare de la locul ei – în zona aceasta se naşte băşcălia. Cred că ceea ce a făcut Radu Gabrea poartă amprenta măsurii. E mai mult ca o pildă, ca o ghicitoare. Sigur că majoritatea oamenilor ar fi vrut mai mult, ar fi vrut să vadă, să simtă.
Să-l vadă pe Gruber, să-l deplângă, să-l urască şi aşa mai departe. Dar, nu. Una dintre calităţile filmului este aceasta: discreţia. De ce spun asta? Pentru că şi eu am fost tentat. Mi s-a părut în zona timidă tratarea subiectului. După aceea, mi-am dat seama că, faţă de ceea ce s-a spus de sute sau de mii de ori în alte filme, este o atitudine absolut corectă cea abordată de Radu Gabrea, naturală, care derivă din el ca om, ca artist.
Miracolul libertăţii
Cum trebuie privit acest film?
Eu l-am văzut o singură dată. Nu pot să dau prognoze. E şi o boală acum, în lumea modernă. Aşa-zişii formatori de opinie le sugerează celorlalţi cam ce atitudine să aibă. 99 % din omenire are o opinie şi şi-o exprimă fără să fie a ei. Oamenii pornesc de dimineaţa, de când se scoală din pat, cu o opinie, care s-a copt, care s-a închegat peste noapte.
Aud ceva la radio şi brusc au o opinie, care nu e a lor. Ca să ai o opinie, ceea ce înseamnă un punct de vedere, o pregătire pentru un dialog, presupune să asculţi, să ai argumente, să discerni. Mă feresc cu obstinaţie să sugerez cuiva ce să înţeleagă. La urma urmei, este unul dintre miracolele libertăţii. De a lăsa omul să înţeleagă şi să simtă ce crede el.
Care a fost reacţia dvs. când aţi citit scenariul filmului regizat de Radu Gabrea? N-aţi simţit cumva că, de zeci de ani, la români treaba se rezolvă cu intervenţii, cu telefoane peste telefoane şi cu „pile“ la şefii cei mari?
Nu cred că putem vorbi în termeni atât de gravi. Subiectul e grav la nivel de planetă, de etică a sângelui, să zic aşa. Dar nu cred că putem să aruncăm poporul român în împrejurarea aceasta. Ar trebui aruncate atunci toate popoarele. Nu despre asta vorbim.
Vorbim de o anume măsură care vine din circumspecţia pe care o are poporul român de când e el pe lume, un popor care a trăit pas cu pas lucrurile. Istoria noastră a fost dedesubtul nostru. Cineva a lăsat bălţile de sânge să se zvânte, a lăsat toate aproximările şi toată hărmălaia de deasupra, a coborât undeva în subsol şi s-a apucat să scrie. Cât s-a priceput. După aceea, a cam îngropat ce a scris.
Cum a venit propunerea de a juca în „Călătoria lui Gruber“?
Pur şi simplu. Cu Radu Gabrea am o relaţie de prietenie şi de colegialitate plăcută. M-a sunat şi mi-a zis: am un rol despre care e vorba în tot filmul. Personajul apare o secvenţă şi gata. Mi-a plăcut ideea.
Nu v-a deranjat că apăreţi abia în finalul filmului?
După cum se vede (râde)... Nu m-a deranjat deloc. Sper să aibă sens.
Teatrul Act trece criza cu prieteni
Spuneaţi într-un interviu că teatrul se hrăneşte din crize, iar condiţia creaţiei sunt criza, poticneala, neputinţa. Acum, că trăim vremuri de criză, cum supravieţuieşte Teatrul Act, al cărui director sunteţi?
Bine, ca să zic aşa. Pentru că Teatrul Act are prieteni şi a trăit cu prieteni, care au o măsură minunată. Vedeţi?... Poţi să fii pus în împrejurări de criză şi atunci când ai foarte mulţi bani. Poate mai cu seamă atunci. În artă, ideea de bani nu funcţionează decât ca o punte. Banul nu e la baza culturii. Cel puţin nu la baza ei sacrală. În clipa când se amestecă arta cu civilizaţia, două noţiuni complet separate după părerea mea, se nasc noi etaloane.
Când vrei să faci cultură pentru toată ţara, pentru populaţie, lucrurile se zdruncină şi e normal aşa. Se zdruncină acolo unde nu corespunde efortul de a cerne cultura cu efortul de educaţie. Ea devine o formă naţională, gigantică, guvernamentală, care e valabilă ca efort, doar că e golită de persoană, de emoţie. Am prins de veste de aproape 100 de ani că în Vest, ceea ce urmează să se întâmple presupun şi la noi, se ia în calcul o parte vitală, aşa-zisă anonimă în termeni naţionali, în schimb, extrem de importantă pentru că este o parte ultranecesară pentru fenomenele complementare.
Vorbesc de ONG-uri, de asociaţii, de aşa-zişii independenţi. Mereu trebuie făcută corecţia. Independent nu înseamnă împotriva culturii sau a poporului sau a limbii în care evoluezi. Nu! E o stare de spirit care costă nu atât bani, cât energie, neuroni. E ca o descărcare naturală.
Cum aţi reuşit să ridicaţi un teatru independent în România, la patru-cinci ani după Revoluţie, şi să faceţi din el o instituţie de referinţă? V-a fost de ajutor celebritatea câştigată la Hollywood?
Ştiţi cum e? E ca-n viaţă. Dacă ai un motiv, oase tari, genunchi mai ales şi o coloană vertebrală cât de cât la locul ei, dreaptă adică şi nu eşti trufaş şi vrei să împărtăşeşti şi să faci împreună cu cineva lucrul acesta, reuşeşti. E o chestiune de aşezare corectă, de împărtăşire cu ceilalţi a ideilor, a dorinţelor.
E nevoie de răbdare. Şi se întâmplă. Pur şi simplu. Asta nu înseamnă că trebuie să te culci în această poziţie şi să aştepţi. Nu! Răbdare în sensul de a insista, de a-ţi asuma, de a deschide şi ochii, şi urechile, şi inima. Cred că oamenii au început să înveţe să ceară ajutor. Trebuie să ceri ajutor.
„Să dai şi să ceri ajutor“
Nu trebuie să ne fie ruşine să cerem ajutor, nu?
Cum să-ţi fie ruşine? De ce să-ţi fie ruşine? E baza vieţii. Să dai şi să ceri ajutor. E forma cea mai profundă în viaţa creştină.
Şi dacă ni se spune „nu“ o dată, de două ori, de trei ori?
Se adaugă. E o treaptă. E mai important să ţi se spună „nu“ decât să fii dus cu vorba. E mai limpede. Măcar ştii despre ce e vorba.
Cum a fost trecerea de la cinematografia românească la cea care se face la Hollywood?
N-a trebuit să urc pe Everest de pe Dealul Spirii. În niciun caz. Eram pregătit.S-au făcut filme valabile şi în România şi tehnica e aceeaşi. Părerile sunt diferite. Programele după care funcţionează cele două cinematografii e diferit. Dar mişcările sunt tot alea.
N-am învăţat la Hollywood abc-ul meseriei. În niciun caz. Ba ştiam mai multe litere faţă de cei din sistemul occidental. Cunoştinţele nu se saturează niciodată. Sunt alte viteze acolo, alte niveluri de datorie ale profesiei, de eficienţă, dar e tot cu o cameră de filmat, cu un grup de oameni care face producţia, altul care face creaţia. N-a fost niciun şoc.
Cum v-aţi înţeles cu actorii alături de care aţi jucat în filmele americane: Brad Pitt, Bruce Willis, Morgan Freeman, Antonio Banderas?
Bine, bine. Sunt oameni ca toţi oamenii. Cu dureri, nevoi, cu junghiuri, cu uimiri, ca toţi ceilalţi. A fost evident că există o mare diferenţă între ceea ce spune media şi cum e omul în realitate.
„Am preferat să rămân în România“
De ce nu aţi acceptat să vă mutaţi la Hollywood atunci când v-a cerut acest lucru agentul dvs. în urmă cu ceva ani, la începuturile carierei în cinematografia mondială? Mai mult, agentul v-a spus că sunteţi om de trei-patru milioane de dolari pe an.
Aşa a ieşit că a fost un refuz. Dar n-a fost un refuz. Probabil că nici n-a fost în stelele mele configuraţia aceasta. Am zis că n-am de ce să ies dintr-o lume ca să mă duc în alta cu rezultatul de nu ştiu câte zeci de milioane de dolari. Poate nici atât. Îmi văd de treabă şi, dacă viaţa vrea, o să fac şi bani...
Dar baza nu era să fac bani, ci să exist în propria cultură. Nici măcar nu e eroism. E o chestiune normală. Senzaţia pe care am avut-o atunci era că pierd un drum pe care viaţa curgea liniştită, ca să ce? Da, am înţeles: să devin bogat. Dar există o întoarcere. Pentru că nimeni nu pleacă rupându-se definitiv de limbă, de cultură, de familie, de neam, de pământ. N-am avut deloc ideea că eu aş fi putut face lucrul acesta. Am preferat să rămân în România.
Acum sunteţi tentat să plecaţi din România?
Nu vreau să plec. Am atât de multe lucruri de făcut aici.
Vreţi să construiţi ceva aici pentru publicul român...
Să continui. De construit, am construit. Şi să evit capcanele care sunt la tot pasul. Ele vin din zona în care se deschid multe orizonturi, care sunt ficţiuni, cum e ideea de a dăinui. E una dintre cele mai grozave ficţiuni şi capcane în care poate să cadă arta: să dăinuie. Mai ales, arta teatrului, care are o regulă a nedăinuirii pentru că e regula prin care ea dăinuie. De fapt, ea nici nu dăinuie, ci persistă.
În artă, ideea de bani nu funcţionează decât ca o punte. Banul nu e la baza culturii.
Marcel Iureş
actor
„Nici nu mă gândesc ce filme s-ar produce dacă ar fi susţinute“
Marcel Iureş (dreapta), alături de Florin Piersic jr, în filmul „Călătoria lui Gruber“
Teatrul românesc se îndreaptă spre direcţia cea bună?
Teatrul românesc este pe direcţia cea bună. Curând o să împlinim 200 de ani de artă a teatrului pe pământ românesc. Arta teatrului nu poate greşi nici măcar atunci când este aservită, micşorată sau mototolită. E ca o piele care respiră şi expiră în permanenţă. Ea se hrăneşte cu propriile neputinţe, cu spaimele că dispare, că nu e adâncă, complexă şi aşa mai departe. N-am nicio teamă că arta teatrului din România e greşită.
Dumneavoastră vă mişcaţi şi în lumea filmului. Despre cinema-ul românesc puteţi spune aceleaşi lucruri?
Era secătuită ideea de varietate, de individualitate, înainte de ’89. Tipul social al românilor era unul singur: dacă se putea abiografic, care n-avea comentarii, slăbiciuni, împotriviri, speranţe, altele decât cele care se găseau în statutul Partidului Comunist. După ’89, hărmălaia şi-a spus cuvântul. Au dispărut priorităţile şi în cultură, şi în economie. Totul a devenit de vânzare. Confuzia a fost foarte mare.
Descumpănirea artiştilor a fost profundă. Cred că, în funcţie de cumpăna prin care a trecut comunitatea oamenilor de artă, trebuie judecată înălţimea la care s-a hotărât ea să sară, la un moment dat, în raport cu istoria filmului. Ori, cineva a trebuit să apuce firul acesta, să-l înnădească, şi există înnădituri bune. Vorbesc aici de Puiu, de Mungiu, de Muntean, de Porumboiu, de Mitulescu şi aşa mai departe. Sunt la început, sunt oameni tineri care au dat dovadă de cinste. S-a întâmplat să fie şi premiaţi. Iată, se înnoadă.
Pentru a se întâmpla lucruri măreţe în continuare e nevoie de susţinere. De unde ar trebui să vină ea?
Până acum n-am văzut că autorităţile au un punct de vedere. Aş zice chiar că nu au un punct de vedere şi-l alimentează cu bani puţini. Tocmai ca să ascundă că n-au un punct de vedere. Şi atunci, din această lipsă e într-adevăr un miracol dacă e să judecăm drept ce au făcut tinerii.
Că au luat şi Palme d’Or, şi Urşi, şi Leoparzi. Ce judecăm? Un succes mare pe o non-intenţie? E un miracol. Doar că nu putem să nu regretăm că dacă ar exista un punct de vedere şi cinemaul românesc ar fi pe lista importantă a Guvernului, ar fi o prioritate, cu investiţii, cu o strategie, seriozitate, îndrăzneală, atunci lucrurile ar merge. Nici nu mă gândesc ce filme s-ar produce dacă ar fi susţinute.
Dacă s-ar strânge mai mulţi oameni ca dvs., ca Mungiu sau ca Puiu, care ar semna petiţii peste petiţii, credeţi că s-ar schimba ceva?
După părerea mea ar fi o capcană. Dăm într-un fel de sindicalism ca să slujim ideea de personalitate. Nu! Există câteva talente, câteva persoane care au un punct de vedere şi vor să spună ceva şi statul român, care are putere financiară, însă n-are idei, n-are suflu şi nu-i trece prin cap să folosească la maximum sau să provoace această mână de artişti, având grijă şi punând condiţii.
Călătoria lui Marcel Iureş
Teatru şi film. Marcel Iureş s-a născut la 2 august 1951, la Băileşti. A pus bazele primei scene independente de teatru din România. Din 1995, este preşedintele Fundaţiei Cultural Artistice „Teatrul Act“A primit de două ori titlul pentru cel mai bun actor de teatru din România. Printre cele mai importante roluri în teatru se numără apariţiile în „Richard al II-lea“, „Richard al III-lea“, „Hamlet“, „Caligula“ sau „Cetatea Soarelui“. Pe plan internaţional, a devenit celebru pentru interpretările din „Războiul lui Tom Hart“, „Amen“, „Interviu cu un vampir“, „Pacificatorul”, „Gool!“
Un nou rol. „Călătoria lui Gruber“, în regia lui Radu Gabrea, va intra în cinematografele din ţară la 4 septembrie. Acţiunea filmului are loc în anul 1941, la scurt timp de la atacarea Rusiei Sovietice de către Germania şi România. Curzio Malaparte (Florin Piersic jr), scriitor italian şi corespondent de război, în drumul său către front, ajunge la Iaşi. Malaparte suferă de o alergie. Pentru a se vindeca, e sfătuit să ia legătura cu un medic evreu pe nume Josef Gruber (Marcel Iureş). În timpul căutării, Curzio descoperă că, înainte de sosirea lui în Iaşi, avusese loc un pogrom în urma căruia un mare număr de evrei au fost fie omorâţi, fie evacuaţi cu trenul către o destinaţie incertă.
Un subiect delicat. „Radu Gabrea nu s-a aruncat să blameze pe toată lumea sau să-l scoată pe Gruber eroul-eroilor. În tragedia aceasta e bine să păstrezi măsura. E vorba acolo de un blestem multimilenar, de o cruce, de o Golgotă şi e bine să se vorbească în termeni şoptiţi despre asta. Nu prin ţipete şi prin isterii“.
Se încarcă comentariile...
