Hazard moral

De la ideea absurdă că eşti prea mare ca să mori se ajunge la cinismul cel mai distructiv: eşti prea mic ca să supravieţuieşti.

„To big to fail” e o idee celebră emisă de Keynes cu multe decenii în urmă. După căderea băncii Lehman Brothers, ea a devenit laitmotivul măsurilor anticriză ale autorităţilor publice peste tot în lume. Considerate prea mari ca să cadă, marilor instituţii financiare li s-au pompat cu voie sau fără de voie imense cantităţi de bani, de cele mai multe ori proaspăt tipărite. Aşa s-a pregătit o primă răbufnire a hazardului moral. Care este nivelul de sus de la care trebuie să fii protejat pentru a nu cădea în prăpastie trăgându-i şi pe alţii după tine?

Un prieten bancher îmi spunea zilele trecute că în lumea de azi nimeni nu îşi poate permite să mai lase vreo bancă să cadă. Avea perfectă dreptate. Dar o fi bine? Iată o întrebare fără răspuns atâta vreme cât băncile, în aceste condiţii, urmăresc numai propria supravieţuire, creşterea profitului şi capitalizarea rapidă.

Cele mai lacome sunt cele care au beneficiat deja de ajutorul statelor, grăbite să iasă de sub tutela acestora cât mai repede cu putinţă. Astfel cresc dobânzile.

Un mic întreprinzător din SUA primeşte finanţări la fel de scumpe ca în România, între 1,5 şi 2% pe lună. Evident, preferă să nu ia credit. Volumul activităţilor bancare scade şi, la fel, venitul băncilor. Spirala aceasta continuă, iar viteza de rotaţie e din ce în ce mai mare. Statele intervin cu măsuri populiste de protecţie a celor care nu pot să plătească. Imediat apar cei care nu vor să plătească pentru a-şi asigura supravieţuirea.

Un mic întreprinzător român are trei surse din care îşi poate asigura lichiditatea curentă. Prima e neplata furnizorilor, contribuind în acest fel la blocajul general. A doua este neplata dărilor către stat, crescând astfel panica politicienilor care nu pot plăti obligaţiile asumate, uneori în mod iresponsabil. Cea de-a treia este neplata serviciului datoriei bancare “Dacă vecinul meu nu plăteşte, eu de ce să o fac”. Se generalizează astfel hazardul moral provocat în primă instanţă de către state. Băncile se sperie, cresc dobânzile şi încep să execute pe cei ale căror valori de garantare au început să scadă. O fac în primul rând cu cei

mici care nu prea au cum reacţiona, mai ales că orice refinanţare i-ar costa astăzi probabil mai mult decât atunci când au făcut creditul. Pe cei mari, însă, băncile îi protejează. Şi-ar afecta veniturile, ar crea în piaţă cutremure de  care preferă să nu fie acuzate că ar fi responsabile. Astfel renunţă la rolul de sanitari pe care ar trebui teoretic să îl aibă. Contribuie la prelungirea crizei. De la ideea absurdă că eşti prea mare ca să mori se ajunge la cinismul cel mai distructiv: eşti prea mic ca să supravieţuieşti. Oameni cu destinele lor, familii, mici afaceri intră în malaxorul nesimţitor al crizei. Din păcate, tot ei vor plăti, mai devreme sau mai târziu, şi preţul următoarei faze a crizei, care va fi cu siguranţă inflaţia globală. 

În România, cum spuneam, lucrurile se întâmplă ca în orice alt loc din lume, doar că datorită neliniştii jucăuşe şi fără scop a guvernanţilor, credibilitatea sistemului e mult mai scăzută, se instaurează panica mai repede şi reacţiile mediului de afaceri şi ale publicului sunt rapide. Deşi băncile au lichidităţi, ţin dobânzile ridicate, oamenii şi companiile nu se împrumută, se instaurează treptat îngheţul economic.

Dacă atunci când judeci aritmetic indicatorii macroeconomici, ar rezulta că este posibilă o revenire către sfârşitul anului, în realitate ea este exclusă. Între timp, înţelepţii financiari discută despre o problemă de o importanţă covârşitoare, la fel ca şi dezbaterea despre sexul îngerilor.

Va avea criza forma literei V, cădere şi apoi rapidă creştere, sau a literei U? În ce mă priveşte, şi dacă asta este important, vom trăi în universul unor multiple W-uri, vor alterna perioade de speranţă şi spaimă câţiva ani până când lumea va descoperi o altă formă de menţinere a echilibrelor. Poate vom ajunge să redescoperim cât de frumos şi sănătos este să fii mic.