Haiducul credinţei din Valea Timocului

Un tânăr preot duce singur povara unui nou fel de misionariat. El a construit prima biserică ortodoxă română din Serbia de Răsărit. Şi a fost condamnat, pentru ea, de către un

Un tânăr preot duce singur povara unui nou fel de misionariat. El a construit prima biserică ortodoxă română din Serbia de Răsărit. Şi a fost condamnat, pentru ea, de către un tribunal

Îi spun: "Parcă eşti o pisică ce merge pe o bombă fierbinte. Trebuie să ai grijă să nu sară în aer, dar şi să nu te arzi". Îmi răspunde: "Ştii, pot să mă ard, dar să ştiu că, de unde pun piciorul, nu-l mai dau înapoi". E Boian Alexandrovici, cel care-a vrut să-l slujească pe Dumnezeu în limba neamului său, în Timoc, şi nu i-a fost îngăduit.

Atunci, din nimic, a creat o lume nouă, cum spunea Boliay. A luat de la sârbi şi a dat să aibă şi românii (de ne luăm după sârbi), ca un haiduc al noului veac.

Dar n-a luat de la ei. A dat jos praful aşternut cu migală peste ideea de român. Care geometrie e permisivă? "Niciun lucru nu poate să ocupe acelaşi spaţiu în acelaşi timp cu un alt lucru". "Dar sufletul şi trupul?" - întreabă Nichita.

Rugă în română

Le-au făcut trup sârbesc alor noştri, cât sunt în viaţă, şi piatră de căpătâi cu "ici" în coadă, şi în chirilice, pentru moarte. Iar Boian asta a făcut: a dat biserică românească sufletului care s-a păstrat prin sute de ani de prigoană. Şi loc e pentru sârb să-şi spună crezul, şi loc e pentru vlah, sau cum şi-o fi spunând - român, valah - s-asculte Evanghelia pe limba sa, dacă-i trebuie Evanghelie.

În Serbia, cum în România. Cât timp vorbeşte româneşte cu muma sau cu tatăl său, una e: român. Iar sârbul simplu din Timoc nu i-i duşman, ci oamenii Bisericii Ortodoxe Sârbe şi autorităţile locale aţâţate de ei. Cu sârbii locului se trăieşte bine.

L-aud vorbind pe Boian şi mă împart între a-i asculta limba şi a prinde sensul acut a ce zice. (Zâmbesc, acum, pentru că scriu la computer despre întâlnirea noastră şi scula rece face, cu de la sine putere, "I" din "i" de la "a-i asculta limba" de mai sus, şi "I"-ul e doar pentru Dumnezeu, din câte-am învăţat eu.

Dar mă gândesc ce literă intermediară s-ar cuveni pentru slujitorul Lui, când, printre atâţia servi, răpănoşi în lipsa de har, se ridică unul ce face biserică acolo unde nu e şi strânge biserica acolo unde cei cu frica lui Dumnezeu vor limba lor pentru rugăciune şi alinare.)

Mă irită că trebuie să-l laud atât. Nici măcar şosete albe nu are, să-l pot critica… Vorbim multe ore de credinţă şi de români, dar şi de brânduşe şi de stele, de cum se spune Casiopeea la noi şi la ei, de black holes şi de supa de coacervate, de care îi fusese iniţial teamă să spună ceva, pentru că nu ştia dacă asta e sintagma şi în română. A învăţat în sârbă, ca toţi cei din jur, doar că lui nu-i e ruşine să folosească româna.

Ecumenism?!

Mai toţi ştiu, azi, în România, despre existenţa celui care a ridicat, ilegal, singura biserică românească din Valea Timocului - poate nu şi amănunte. Nu l-a făcut preot Iustin, sârbul, episcopul său "arondat teritorial", dar a făcut preoţi pe alţii, care scuipau icoane când Boian mergea la biserică, alţii ce n-au stat o oră într-un institut de teologie.

Ba, mai târziu, episcopul i-a aţâţat pe sârbi să-i bată pe românii ce îndrăzniseră să-şi facă biserică, iar Boian a primit ameninţări cu moartea. "Bătaia e ruptă din rai" - deci, în numele deschiderii ecumenice. Care ecumenism?!

Că vorbim de aceeaşi biserică, cea ortodoxă, sârbă sau română. Dar Iustin nu ştie legea asta, ci, poate, pe a banului: dacă românii merg la altă biserică, gologanul nu mai ajunge în buzunarul său degrabă primitor.

Casa cu cruce

Aşa că, dacă n-a avut loc să fie preot sârb, Boian şi-a zis că a venit timpul să asculte vocea românului din el. S-a născut din tată român şi mumă (cum spun ei) sârboaică, iar prima limbă i-a fost sârba. Dar a învăţat şi română.

Deşi avea şapte preoţi în spate, în familie, nu s-a născut în ani în care la modă să fie credinţa. A venit popă la ei în casă, dar ai lui nu l-au dus la biserică. Însă el ştia că în casa mare, cu cruce, de unde vine preotul, ceva misterios şi bun îl atrage şi îi va fi, cumva, hărăzit - nu ştia asta în cuvinte, nici în română, nici în sârbă, ci doar în limba aceea mai pură, a visului, chiar nemărturisit, când simţi că vraja unui lucru te poate prinde, fără înţeles, şi ţine toată viaţa.

Avea şapte ani când a intrat prima oară într-o biserică, singur, să vadă, în sfârşit, ce e înăuntru. A tot revenit. Părinţii nu l-au băgat în seamă.

Până n-a mai fost chip să nu-l bage în seamă. Una din amintirile copilăriei e că a primit la grădiniţă hârtie colorată, iar el a făcut o biserică şi multe cruci. Galbene. A strâns biserica aceea cu cruci galbene şi a pus-o în buzunar, de frică să nu rămână fără ea. Poate nu ştia multe cuvinte, pe atunci, dar percepţia copilului nu se înşela: cu tot dragul pe care-l avea el de locul acela de poveste, simţea că nu e timpul bun pentru decupat biserici.

Uitaţi de istorie

A fost unul dintre cei mai buni elevi în şcoală, în liceu. Totuşi, şi liceul, şi facultatea le-a făcut zdrumicat, cu întâmplări, cu evenimente - erau anii războiului, pe de altă parte erau ani de restrişte faţă de români, ani care par, încă, infiniţi.

Teama sârbilor că românii din Timoc, care sunt sute de mii, să nu vrea să meargă spre patria-mamă, cu tot cu pământ, a dus, de multe ori, la ură - căci urâm tot ce nu înţelegem…

Dar pe oamenii ăştia, pe românii timoceni, i-a uitat istoria acolo, de la romani încoace - ei n-au migrat, ei n-au jonglat cu frontiere, au rămas pe acelaşi pământ, indiferent de culoarea zapiselor şi paşapoartelor care s-au perindat peste ei.

Şi, de când cu sârbii şi cu Serbia care a venit peste capul lor, au pierdut legătura cu ţara-mumă, şi dreptul la şcoli, şi la biserici, şi la a respira româneşte. Nicidecum nu visau ei a se face preoţi.

Episcop rău, episcop bun

Iustin i-a promis de cinci ori, şi a minţit, promiţând, că-i dă binecuvântarea, ca să facă Teologie şi să devină preot. A obţinut-o Boian de la un episcop mai curat şi mai întors spre credinţă. Dar Iustin tot nu voia şi pace să-l hirotonească ("Până sunt eu, n-o să fie preot român în episcopia mea" - spunea), deşi românul umblase la mănăstire la Bucovo şi stareţa Serafima îl învăţase toate ce erau de trebuinţă, şi 19 ani a fost în biserică şi a ţinut strana 10 ani.

A apelat la Daniil, român trimis în Vârşeţ să ţină episcopia, părinte bun şi drept. Dacă vrei să-ţi faci documentarea despre episcopul Daniil, nu găseşti decât vorbă bună. Multă vorbă bună. Iar dacă ai surse bune în BOR, afli şi că patriarhul trecut s-a burzuluit urât la părintele Daniil, pentru că l-a hirotonit pe Boian.

Speranţă spre Daniel

Speranţa timocenilor stă în patriarhul Daniel - şi nu spre acte de fantastică îndrăzneală, ci spre ceva ce ar fi doar firesc: să ţină mâna sa şi asupra timocenilor, şi să le-ngăduie să stea cu faţa la lumina sa. Să dea un tată spiritual părintelui Boian care, la 30 de ani, duce în spate un neam întreg, care nu acum s-a născut, ci doar acum ne-am adus noi aminte că există.

Trădător şi condamnat

Aşa a ajuns Boian preot român, nemaiprimit, apoi, în biserica unde umblase, din Negotinul său natal, la confesorul său, din ordinul aceluiaşi Iustin - era trădător.

Aşa că şi-a înălţat biserica sa la Mălainiţa, pe loc sfinţit de episcopul Daniil, zicând că face garaj şi crescând mândră biserică, spre bucuria românilor şi spre scrâşnetul din dinţi al sârbilor, care l-au condamnat la puşcărie cu suspendare pentru… construcţie fără aviz.

Dar Boian merge mai departe, iar biserica a doua pe care o va ridica-o va fi doar o respiraţie înainte de biserica a treia, a patra.

Mi-a arătat locul pentru a doua biserică atunci când ne-am dus, cu el şi cu bunicul său, să văd cimitirul şi cum se-ngroapă românii lor în nume de sârbi, ca-ntr-un giulgi rău, în morminte pe care bătrânii nu ştiu să le citească, şi dacă-ntrebi pe cineva în sat de numele de pe cruci, nu ştie nimeni despre ce e vorba, pentru că românii încă primesc nume de împrumut, terminate în "ici". În sat, lumea te ştie după numele tău bun, de român.

Bani din bolţari

Intru iar cu Boian în biserica de la Mălainiţa, acum e linişte, în urmă cu două zile aici a fost lume şi ţară şi s-a strâns un mic teanc de bani de danii. Văzusem atunci, pe-o parte a banilor sârbeşti care vor ajunge pentru câteva cărămizi din viitoarea biserică românească, nişte formule matematice. Întorc hârtia şi văd acum că aş fi câştigat pariul: evident, e Tesla - sunt necesari foarte mulţi Tesla ca să ridici o biserică.

Mă uit la mâinile lui, parcă sunt un mozaic bizantin: ciobite, dar cu unghii îngrijite şi fine. Îmi spune: "Când lucri cu fier, tu nu poţi fi întreg".

Pentru că ziua face bolţari la mica firmă a tatălui, ca să poată să-şi ţină biserica, cu babele lui ce i se uită-n ochi, de jos, ca la Hristos, cu drumurile lui prin munţi, neplătite de nimeni, prin toate văgăunile unde sunt români, ca măcar la plecare să-i audă mortului urechea slujbă în româneşte, dacă în viaţă n-a putut să se scoboare până la Mălainiţa, unde, din 2004, preot român slujeşte în româneşte un Dumnezeu românesc.

Mai trebuie ciomagul?

Mai de mult, în Valea Timocului se-ngropau românii cu ciomag lângă ei, în copârşeu, să nu le fure sârbii, pe lumea aialaltă, pomana. Până în august, anul acesta, românii timoceni n-au fost comunitate recunoscută în Serbia, ci doar fraţii lor din Voivodina, din Banatul sârbesc aveau drepturi. Ar mai trebui să se-ngroape şi acum românul cu ciomag?

Cine ştie, poate Iustin o fi dat pravilele firii sale sucit-creştineşti şi pentru lumea cealaltă…Revenim pe pământ, băiatul ăsta frumos ca o icoană şi cu bun simţ, din faţa mea, cu care pot râde mult şi vorbi lucruri înţelepte, şi pe care mă înfurii şi-l zgâlţii să facem trebi pentru ai noştri, mai repede, şi care mă temperează explicându-mi situaţii imposibile, e eroul din Timoc, un Mozart care n-are voie la copilărie, şi-l întreb cum e să fii erou. Îmi spune: "Eroii sunt morţi. Nu e prea bine".

E şi el om. Nu gândim peste tot la fel. Nu-i place că am prieteni homosexuali, nu-mi place că nu admite că avortul, în unele cazuri, e indicat. El crede pe verticală, în ce e sus, eu cred pe orizontală, în oameni, dar ne întâlnim acolo unde simţim amândoi că, dacă oamenii au nevoie să se roage, trebuie să o facă în limba lor.

Deci sunt mai multe lucrurile care ne apropie decât cele care ne despart. Mă ia aşa cum sunt; cred că îngăduinţa e o formă de înţelepciune. Iar lumea are nevoie de înţelepciunea lui: prin el, prin alţii, cumva vom apropia plaurul ăsta de Românie, de ţara-mumă!

>> Episcopul Iustin mi-a spus că până e el n-o să fie preot român în episcopia lui. Dar eu n-am putut să trăiesc fără biserică. Lumea zicea prin sate că de ce nu cântăm pe limba noastră românească. Aşa că am făcut biserică.

Boian Alexandrovici
preot