Gustare şi fast-food

Obiceiul gustărilor în oraş îşi are poate originea în târgurile şi pieţele medievale, de unde puteai cumpăra pe încercate, gustând, aţâţat de strigătele negustorilor, de marfa

Obiceiul gustărilor în oraş îşi are poate originea în târgurile şi pieţele medievale, de unde puteai cumpăra pe încercate, gustând, aţâţat de strigătele negustorilor, de marfa pestriţă şi amestecul de arome, izuri, parfumuri şi miasme sau unde, prins peste zi cu treburi, erai nevoit să înlocuieşti masa de acasă cu ce puteai găsi la faţa locului.

Ieri.

Ca masă între mesele importante ale zilei – micul dejun, prânzul şi cina – sau, în gastronomia à la russe (a felurilor succesive), ca vestitor al felurilor principale, gustarea nu era menită să înlocuiască vreuna dintre mese. Gustarea fie te menţinea în formă, între două mese consistente, fie devenea, în chip de antreu, parte integrantă a acestora.

Simplă şi neelaborată, gustarea nu încearcă să imite o masă sofisticată, oferindu-se, fără ifose, oriunde: sub cerul liber, pe stradă, în pieţe, de-a-n picioarelea. Gustarea tradiţională poartă încă ceva din ritualul mesei, desfăşurându-se în anumite intervale orare şi având, adesea, după obiceiul locului, o compoziţie fixă.

Azi.

  Dacă gustarea e un interimar al mesei principale, uzurpator, fast-food-ul se insinuează în locul ei, o detronează şi o imită oferindu-se, în „restaurantele” cu acelaşi nume, cu tot dichisul: meniuri, mese aşternute şi timp de aşteptare. Ca substitut clandestin al mesei de acasă sau ca dublare, suplimentare necuminte a acesteia, fast-food e o versiune gastronomică a amantei. Îl întâlneşti în oraş, se consumă expeditiv, nu-i musai mai bun, nici mai gustos, dar e, cu toate acestea, apetisant.