Ginecologia este şi ea o artă

Disperate că nu pot avea copii, femeile de pe tot cuprinsul patriei dau buzna într-o mică staţiune balneoclimaterică, un fel de Sovata a Cehoslovaciei, pentru a-şi repara funcţia de

Disperate că nu pot avea copii, femeile de pe tot cuprinsul patriei dau buzna într-o mică staţiune balneoclimaterică, un fel de Sovata a Cehoslovaciei, pentru a-şi repara funcţia de reproducere şi a-şi "dobândi fecunditatea".

Aici le aşteaptă dr. Slama, ginecolog de răsunet naţional şi-n timpul liber baterist de jazz, om înzestrat cu harul de a fertiliza deşertul din pântecele sterpe ale muieretului. Autoexilat în mirificul său atelier de reparaţii ginecologice, preocupat să redea suflul celor mai intime conducte ale aspirantelor la statutul de mamă, dr. Slama a căpătat în decursul anilor o înţelepciune poznaşă, pe care o serveşte generos unui rafinat grup de prieteni.

Ultima ediţie a romanului "Valsul de adio", operă a cehului Milan Kundera, ţine de "Humanitas". Apărută în 2004, numără 268 de pagini, la un preţ de 22,99 RON. Traducerea aparţine lui Jean Grosu, acelaşi care i-a prelucrat, pentru bucuria noastră, pe Jaroslav Haâek, Bohumil Hrabal şi Jiîi Marek. Mulţumim,
maestre!

Jakub, "un bărbat de vreo patruzeci şi cinci de ani", descinde în mica staţiune balneară din munţi. A primit aprobarea de a emigra din lagărul comunist şi doreşte să-şi petreacă o ultimă zi alături de prietenul său de-o viaţă, dr. Slama. Doreşte să-şi ia rămas bun, dar mai ales ţine să-i restituie vraciului ginecolog o doză de otravă, căpătată de la el cu ani în urmă, când Jakub abia ieşise din puşcăria politică şi era păscut de gândul sinuciderii.

Cu ajutorul acestei tablete mortale, de culoare azurie, supravieţuise Jakub. "Fiecare se apără cum poate de Peru", spunea Mario Vargas Llosa. Şi noi ne-am apărat, cum am putut, de România, şi poate că încă ne apărăm. Cu bucăţica sa de otravă la îndemână, Jakub se apărase de Cehoslovacia.

Purtând pastila letală asupra sa, ştia că-şi poate alege momentul final, în caz că viaţa i s-ar fi părut inacceptabilă.

"Păstreaz-o liniştit", îi spune Slama. "O asemenea pilulă poate folosi la fel de bine şi în altă parte." Dar Jakub refuză: "Tableta aparţine acestei ţări. Şi vreau să las acestei ţări tot ce e al ei". Ce paradox, ca o pilulă ce oferă moartea instantanee să fie vopsită în bleu, culoarea cerului senin, a depărtărilor şi a speranţei! Presupun că doar în regimurile dictatoriale otrava capătă dreptul la o asemenea culoare optimistă!

Ce simte Jakub, în pragul divorţului de pământul natal, nu-i cu nimic diferit de ceea ce se petrece cu oricare emigrant, de pe timpul comunismului sau a reinventatului capitalism. El e un obosit şi-un deprimat de propria-i ţară, "unde fusese deopotrivă persecutor şi persecutat". Aici a fost osândit la moarte, aici i s-a comutat pedeapsa, primind o nouă condamnare la viaţă.

Ultima lui zi, petrecută pe domeniul plantatorului de fertilităţi Slama, are semnificaţii deosebite: la tot pasul, Jakub depistează simboluri ale traiului pe care-l abandonează. Chiar şi atunci când intervine energic pentru a salva un câine de rasă din mâna hingherilor amatori, gândul lui Jakub se aşază sub cupola unei parabole: aşa a fost hingherit şi el ani în şir, aşa au fost hingheriţi nenumăraţi semeni de-ai săi, la fel de rasaţi ca sărmanul patruped.

Iar autorii ecarisajului uman deseori au fost tot "hingheri amatori", care practicau acest sport din pură plăcere. În definitiv, "vânătoarea de oameni în secolul nostru a devenit o vânătoare de privilegiaţi: o vânătoare de oameni care citesc cărţi sau sunt posesori de câini".

Credinţa că nimic nu se va schimba în decursul timpului îi este întărită de prietenul prin mâinile căruia trece funcţia de reproducere naţională. "E de necrezut ce indivizi hidoşi se încumetă să se înmulţească, închipuindu-şi, de bună seamă, că povara sluţeniei devine mai uşoară dacă o împarţi cu urmaşii", îi certifică dr. Slama, care ţine să afle de ce Jakub refuză categoric să procreeze, mai cu seamă că, fiinţă rasată fiind, intelectual subţire şi purtător de evidentă masculinitate, s-ar putea spune că are această datorie, dacă ţinem ca viitorul ţării să nu fie cu totul oligofren.

Dar resemnarea lui Jakub este mai grea ca o lespede de mormânt: "Dacă aş avea un copil e ca şi când aş spune: m-am născut, am cunoscut viaţa şi am constatat că e atât de bună încât merită să fie repetată". Tragedia lui Jakub, şi a multora ca el, e că niciodată n-ar putea afirma despre om că "e o creatură remarcabilă şi merită a fi repetat".

Datoria unui doctor în psihiatrie ginecologică, cum este înţeleptul Slama, e să-şi înţeleagă semenii şi, dacă se poate, să le ofere soluţii, legate, dacă e necesar, de exemplul său personal. Fiindcă tot e momentul adevărului, ginecologul îi face lui Jakub o mărturisire delicată: "Am adunat într-o eprubetă sămânţa mea". Cu sperma personală în eprubetă, a purces el la campania de însămânţare a ogoarelor muiereşti aparent sterile. Slama şi-a aliniat spermatozoizii în poziţie de tragere, pentru că nu mai putea rămâne cu mâinile în sân, privind cum procreează doar tembelii.

A procedat astfel, profitând că testul ADN, capabil să confirme sau să nege o paternitate, nu-i încă inventat, astfel încât îl doare la bască. Şi confesiunea cinicului doctor continuă: "În felul ăsta, am vindecat de sterilitate o mulţime de femei. Nu uita că multe femei nu pot avea copii, pentru simplul motiv că bărbaţii lor sunt sterili".

Slama îl ajută să şi vizualizeze această metodă de fecundare, aparţinând de sectorul zootehnic: "Să te apropii cu seringa de eprubetă, să scoţi din ea sămânţa şi pe urmă să injectezi în fiecare femeie examinată substanţa rodniciei, e un fleac". Jakub rămâne cu gura căscată, ca în faţa unui ginecolog bucal. Vasăzică, Slama şi-a depus iscălitura seminală în mii de femei, făcându-le plinul cu informaţia sa genetică... Vasăzică, e plină ţara de mici Slama, ca nişte altoaie de bună calitate aplicate pe tulpinile de idioţenie ale patriei... Vasăzică...

În marele său proiect de altoire a ţării, dr. Slama îl cuprinde şi pe Jakub, chiar dacă Jakub e pe cale să şteargă definitiv putina naţională. "Uite, am pregătit pentru tine o eprubetă. Ţine-o. Şi, mă înţelegi?... În timp ce tu vei fi în străinătate, aici se vor naşte copiii tăi. Şi, pe urmă, peste zece sau douăzeci de ani, să vezi tu ce ţară minunată vom avea noi aici".

Dar Slama nu e responsabil doar cu fecunditatea, ci şi cu reversul fecundităţii, el prezidând în paralel comisia pentru aprobarea avorturilor. Şi, de la înălţimea misiunii sale, devine arbitrul unui cutremur de intensitate locală.

Personajul principal e o asistentă medicală, fiica unui hingher voluntar de seamă din staţiune, care, vădind o înclinaţie pentru ecapade de-o noapte, se trezeşte niţel însărcinată. Şi, profitând şi ea de faptul că testul ADN nu dă semne de născare, îl desemnează ca genitor pe un celebru trompetist din capitală, care ţinuse nu de mult un concert de jazz în mica staţiune, concert urmat de-un duet epidermic cu duduia asistentă. Trompetistul e om însurat şi-ar vrea ca domnişoara să lepede sarcina, dar asistenta - nu şi nu. Sătulă până-n gât de lipsa de orizont a vieţii de provincie, e conştientă că are "în pântec ultima speranţă; unicul ei bilet de intrare în viitor".

Uterul său gravid e un nesperat obiect de şantaj. E decisă: copilul se va naşte, iar trompetistul nu va avea încotro şi va divorţa, ca să-şi împlinească rolul de părinte, atât de respectat în societatea socialistă. Numai că perspectiva nu-l încântă pe trompetist: la el, dragostea pentru soţie e-un fel de piftie, care nu se încheagă decât turnând cu ghiotura în ea pubisuri de femei extraconjugale. Ah, ce grea e viaţa de artist, şi când te gândeşti că atât de mulţi sunt cei ce o pizmuiesc! Zeci de sudori, dintre cele mai variate, îl trec pe trompetist, ca s-o convingă pe iubăreaţa asistentă să apară în faţa comisiei pentru aprobarea avorturilor, condusă de dr. Slama...

În final, avortul nu mai e necesar. Din întâmplare, pilula otrăvitoare de culoare bleu a lui Jakub ajunge în tubul cu pastile antidepresive al asistentei. Care antidepresive - amară coincidenţă! - au tot culoarea bleu, făcând imposibilă distingerea. Jakub e în dubiu: s-o avertizeze pe asistentă şi s-o salveze de la o moarte sigură, să n-o avertizeze... Comunismul a făcut din el un mizantrop şi-un misogin. O antipatizează profund pe asistentă şi, dacă ar fi după el, i-ar otrăvi pe toţi cei asemeni ei. Îl sperie propria-i cruzime, dar se consolează cu gândul că tableta otrăvitoare nu va ajunge pe esofagul fetei. Sau, cine ştie, poate că, odinioară, dr. Slama nici nu-i dăduse o otravă veritabilă, ci una falsă, păcălindu-l astfel amical. Cine poate băga mâna în foc? Până la urmă, cu câteva clipe înainte de a trece graniţa, Jakub devine conştient că nici măcar nu-l interesează dacă asistenta răposează sau nu. Alte lucruri sunt importante pentru un învins de profesie, cum este el.

La frontieră, părăsindu-şi ţara pentru a pătrunde în lumea liberă, Jakub nu simte nimic din fericirea pe care o anticipa. Deşi e conştient că "se născuse în acel loc dintr-o eroare", la kilometrul zero al exilului, realizează că "părăseşte unica sa patrie şi că alta nu există." Mulţi dintre cei pe care România i-a alungat departe, departe de tot, sunt probabil cu totul în asentimentul său.