“Gîndul sinuciderii m-a ţinut în viaţă”

Stabilită în Statele Unite din 1985, poeta Nina Cassian mărturiseşte că a trecut prin momente foarte grele în Lumea Nouă. Mulţi dintre noi am crescut cu volumele ei pentru copii, iar “Nică fără frică” e un personaj care ne trezeşte nostalgii. Dincolo de minunatele cărţi pentru cei mici, Nina Cassian a scris cîteva zeci de volume de poezie, între care se numără unele remarcabile, dar şi cîteva proletcultiste.

Cezar Paul-Bădescu: Aţi plecat din România de mai bine de 20 de ani şi, cu toate acestea, sînteţi în continuare foarte interesată de ceea se întîmplă la Bucureşti. Ca să nu mai punem la socoteală că scrieţi şi vorbiţi în continuare în limba română – deşi v-au fost publicate cărţile şi în Statele Unite sau Marea Britanie. Din moment ce v-aţi deschis către lumea largă, de ce vă mai interesează ce se întîmplă pe malurile Dîmboviţei?

Nina Cassian: Mai normal ar fi să mă întrebaţi cum de m-am adaptat la Lumea Nouă. Cum puteţi să mă întrebaţi care mai e interesul meu faţă de România?... Eu nu sînt dezrădăcinată, nu am părăsit România niciodată. Aici au avut loc întîmplările esenţiale ale vieţii mele.

Naşterea şi apoi toată evoluţia mea psihologică şi spirituală – totul e aici în continuare. Mai greu mi-e cu America... Cînd am ajuns acolo, nu ştiam limba decît foarte puţin. Lasă, că m-am dus acolo nu să rămîn, ci să predau, chipurile, măiestrie poetică la Universitatea din New York.

Mă mai ajutam cu gesturile, mai desenam pe tablă cînd nu ştiam cuvintele, nu eram nici la curent cu poezia americană, nici cu cea engleză... Bineînţeles că mă interesează tot ce se leagă de România – deşi nu înţeleg mare lucru. Ştiţi? Eu cu politica am cam înţărcat-o – cine s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt!

“Sînt uimită că mai exist pentru cineva aici”

 Întrebarea mea se lega de faptul că mulţi români vor să se afirme în Occident şi să uite de ce se în-tîmplă aici. Dumneavoastră aţi ajuns să fiţi publicată acolo, dar vă interesează în primul rînd cum sînteţi receptată în România.

 Felul cum sînt receptată aici este marea mea durere. De exemplu, la lansarea cărţilor mele, nu au venit colegii mei de suferinţă, scriitorii, nu a venit nimeni de la Uniunea Scriitorilor.

M-am bucurat însă din cale-afară că au fost atîţia tineri. De altfel, eu stau prost cu timpul şi cu trecerea lui, nu prea resimt această trecere la nivelul comunicării.

Comunic foarte bine cu tineri de 20 sau 28 de ani şi mă simt solidară cu ei în multe privinţe. Da, mi se pare că am fost uitată în România şi de asta am fost uimită: că mai exist, totuşi, pentru cineva aici.

„Decadentism” şi „putreziciune”

 La începutul carierei dumneavostră de poetă, aţi fost foarte apreciată de Ion Barbu. Se spune că Ion Barbu era chiar îndrăgostit de dumneavoastră...

 Aşa s-ar părea, deşi, la nivelul geniului lui, „a se amoreza” e un termen uşor nepotrivit. Oricum, amorul n-a ajutat la nimic, pentru că volumul de debut, „La scara 1/1”, care venea sub blagoslovenia lui, a suscitat binecunoscutul scandal în „Scînteia”, cu acuzaţiile de „decadentism”, de „putreziciune”, de „duşman al poporului” şi aşa mai departe.

 După ce aţi fost atacată în „Scînteia”, aţi schimbat macazul înspre poezia proletcultistă. Aţi făcut-o de teamă?

Nu, din bună-credinţă. Mi-am zis: poate că partidul ştie mai bine, că sînt oameni mai încercaţi, şi aşa trebuie pentru popor – trebuie scris pe înţelesul tuturor. O prostie, desigur!

Deci dacă partidul comunist v-a spus că volumul „La scara 1/1” are o poezie proastă, l-aţi crezut?

 Nu, n-am crezut că e o poezie proastă, ci că nu e momentul pentru astfel de poezie, că e inoportună şi că trebuie să-mi schimb stilul ca să corespund vremurilor noi şi cerinţelor poporului. Nu, schimbarea de stil nu am făcut-o de frică şi nici pentru vreun profit. Am făcut-o ca o idioată drept-credincioasă. Am crezut în acest partid.

Numai că partidul comunist nu v-a prea iubit.

Da, cu partidul am avut o dragoste neîmpărtăşită. Eu eram chiar devotată şi nu m-au iubit. Am intrat în partidul comunist de la 16 ani, pe cînd eram elevă, iar partidul era în ilegalitate. Şi ce a contat? Eu credeam că..., iar ei „aş!”

Dar de ce nu vă iubeau?

Asta m-am întrebat de fiecare dată. După ani, m-am întîlnit cu unul dintre tartori în Elveţia şi l-am întrebat: „De ce nu mă iubeaţi? Ce aveaţi cu mine?” Iar el, care avea un defect de vorbire şi nu-l putea pronunţa pe „r”, mi-a răspuns: „Nu te chiedeam!” „Dar de ce?” „Uite-aşa, nu te chiedeam!”

Eram prea liberă, într-un fel. Mergeam, de exemplu, la 2 Mai şi făceam nudism. Aşa ceva era contrar moralei proletare! Eu, spre deosebire de ei, mă mai şi bucuram de viaţă. Le eram suspectă.

Citez deseori acea strofă din Bacovia, pe care aş vrea să-mi fie şi pusă ca epitaf pe piatra de mormînt: „Cu-al meu aspect/ Făcea să mor/ Căci tuturor/ Păream suspect” Aşa cred că mi s-a întîmplat şi mie.

Dumneavoastră nu vă feriţi să vorbiţi despre rătăcirea proletcultistă...

Vreau ca totul să fie la vedere. Vă stau la dispoziţie, ca Sfîntul Sebastian, trimiteţi săgeţi!

„Am pierdut mult sînge estetic”

Cînd aţi revenit la poezie, după şapte ani de proletcultism, nu aţi reluat-o de unde o lăsaserăţi în „La scara 1/1”.
 Mi-am revenit cu sechele şi cu un uşor uruit interior.

Perioada proletcultistă mi-a deteriorat destinul. Nu ştiu cum aş fi evoluat în mod firesc, dacă nu venea acea grozăvie a Cortinei de Fier. Mai întîi a fost o perioadă de tăcere de doi ani, de secetă totală în poezie pentru mine – între 1955 şi 1957.

Apoi, cînd m-am întors la poezie, nu am repornit de la nivelul volumului de debut, ci de la un fel de poezie de adolescenţă, cu o anumită puritate şi naivitate, de parcă nu aş fi avut niciodată experienţele poetice rafinate din „La scara 1/1”. M-am reluat din adolescenţă, pentru că am pierdut mult sînge estetic pe parcurs. Am luat-o da capo.

Regretaţi acum că aţi trecut prin acea perioadă?

Da. De Nichita Stănescu a fost mai bine, deşi între noi e o diferenţă doar de opt-nouă ani. S-a născut mai bine. A făcut şi el concesii, dar nu ca mine. Problema e că noi nu ne alegem nici locul, nici timpul în care ne naştem. Moartea, în schimb, ne-o putem alege.

Pe mine m-a ţinut în viaţă, în primii zece ani de stat în America, gîndul sinuciderii. Mi-a fost foarte greu, o duceam foarte rău, nu aveam nici ce mînca – căci din poezie nu poţi trăi în Statele Unite.

Nu aveam nici o perspectivă, dar aveam scutul acesta: ideea sinuciderii, care m-a apărat extraordinar. Puteam muri oricînd. Ajunsesem să trăiesc din mila publică, dar
ce-mi păsa?... Puteam muri oricînd.

Şi ce v-a făcut să renunţaţi la gîndul sinuciderii?

Am renunţat cînd l-am cunoscut pe actualul meu soţ, Maurice Edwards.

Deci, pînă la urmă, dragostea, care v-a călăuzit întreaga viaţă, v-a scos şi din acea fundătură.

De cînd sînt pe lume, am tot fost îndrăgostită. Tot timpul. La cinci ani, eram îndrăgostită de un băieţel din vecini, care avea o bicicletă cu tricolor la roţi. Apoi am avut proiecţii cu actori de cinema.

Mai întîi am fost amorezată de Gary Cooper, după care gusturile mele au evoluat şi am fost amorezată de Leslie Howard. Am vrut tot timpul să fiu iubită – deşi n-am sperat. Pînă la 17 ani, cînd au pornit invaziile barbare, nu am avut nici o speranţă că voi fi iubită. Pînă la 17 ani, nu se uita la mine nici un cîine.

Un „eu” care ar fi vrut să schimbe lumea

Poeta ne-a vorbit despre cum a fost primită poezia ei în Statele Unite: “«Succesul» meu (cu ghilimele) în America a rămas pentru mine un mister.

Acolo e o adevărată modă care zice că nu e decent să fii confesiv, adică nu trebuie să spui «eu». Ei au devenit foarte obiectivi – iar poezia obiectivă e un nonsens, mie nu-mi spune nimic. De exemplu, la recitalurile de poezie, poeţii americani vorbesc foarte mult între poemele pe care le citesc.

Şi zic ceva în genul: «Acum vă voi citi o poezie pe care am scris-o în tren, într-o miercuri. În această poezie eu îmi aduc aminte de o salcie care era în curtea bunicului meu şi care, cînd ploua, suna într-un anumit fel.» Apoi citeşte poezia: «În curtea bunicului meu era o salcie care, cînd ploua, suna într-un anumit fel.»

Cam aşa se petrec lucrurile la ei. Adică e o plictiseală de moarte, ce mai! Or, în majoritatea poeziilor mele am «eu mă bucur, eu sufăr, eu îmi doresc, eu visez». Toate sînt la persoana întîi. Ceea ce probabil că lor le lipseşte.”

Scriitoarea spune că, prin arta ei, şi-a dorit să modifice ceva în oameni: “Nu mă interesează afişul, celebritatea, succesul. Ce mă interesează este să las o urmă în sufletul oamenilor, să nu fi trăit degeaba.

Nu am schimbat lumea, aşa cum aş fi dorit. Credeam că, dacă mă aflu în treabă, pot schimba ceva. Acum ştiu că sînt neputincioasă” – a spus Nina Cassian, privind în urmă către viaţa şi creaţia ei, dar şi către utopiile care au însufleţit-o la un moment dat.

„N-am inventat nimic”

Ninei Cassian i-au fost republicate luna trecută  volumul de proză “Confidenţe fictive – Atît de grozavă şi adio şi alte proze” şi cel de poeme “Spectacol în aer liber – O altă monografie a DRAGOSTEI”, în cadrul seriei “Cărţile Tango”.

Vorbind despre aceste două cărţi, scriitoarea a subliniat caracterul lor autobiografic: “Toate sunt trăite, n-am inventat nimic. Totul mă inspiră - scrumiera asta, paharul cu apă... lăsaţi toate ale vieţii să vină la mine”, a spus Nina Cassian.

 “Aceste cărţi sînt viaţa mea la lumină. Care cuprinde şi întuneric, şi eşec. E o vorbă americană care spune că un eşec, dacă nu te ucide, te face mai tare. Problema e să nu te ucidă...”, a adăugat poeta.

Poetul şi „mlădiţa”

Nina Cassian îşi aminteşte de relaţia specială pe care a avut-o cu Ion Barbu:„Eu aveam 22 de ani, Ion Barbu 52, şi marele poet şi-a aplecat ochii asupra mlădiţei. I-a plăcut poezia mea – şi aceasta a fost cel mai important pentru mine, care eram la o vîrstă în care aveam nevoie de confirmări.

Eu nici nu ştiam bine pe ce lume mă aflam – şi vine marele magistru şi te unge şi te binecuvîntează. A fost ceva extraordinar! Cît despre amor... Eu m-am purtat foarte nerecunoscător cu el, cu cruzimea tinerilor.”