Gheorghe Gheorghiu-Dej îşi îndoctrina şi nepoţii
0
„Adevărul“ prezintă în exclusivitate o scrisoare a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej către nepoata sa, Sanda, din 1960. Astăzi se împlinesc 110 ani de la naşterea electricianului care a condus România 17 ani. Viaţa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej face parte din categoria poveştilor de succes din filmele hollywoodiene.
S-a născut pe 8 noiembrie 1901 la Bârlad, într-o familie săracă, ajungând să vorbească în faţa celor mai importanţi lideri ai lumii, la Adunarea Generală a ONU. Însă, în ţară, sub girul său s-a realizat colectivizarea agriculturii, cu toate neajunsurile sale, cum ar fi represiunea împotriva ţărănimii. La fel şi represiunea contra oricărei opoziţii politice şi a elitei României interbelice sub sloganul „zdrobirii duşmanului de clasă".
Despre copilăria şi tinereţea lui Gheorghiu-Dej cunoaştem puţine informaţii. Acestea provin în general din biografiile realizate în anii puterii sale. Aflăm că tatăl era muncitor industrial, însă nu cunoaştem detalii despre mama sau fraţii lui.
Muncitor la 11 ani
Gheorghe Gheorghiu, pe numele său de la naştere, a intrat copil în „câmpul muncii". Era destinul majorităţii copiilor din familiile sărace ale timpului. A lucrat de la 11 ani ca zilier la diferite ateliere şi fabrici. Când a împlinit 15 ani s-a angajat ucenic electrician la întreprinderea „Steaua Română" din Moineşti. Ulterior s-a specializat în această meserie la Câmpina.
La 20 de ani, în 1921, Gheorghe Gheorghiu s-a mutat cu lucrul la atelierele Societăţii de Tramvaie din Galaţi. Biografiile oficiale susţin că a fost sindicalist înfocat, înfruntând autorităţile. În 1926 s-a angajat la Atelierele CFR din Galaţi, unde şi-a desăvârşit activitatea sindicală. Contactul cu ideile Partidului Comunist s-ar fi realizat în această perioadă.
Tânărul Gheorghiu a găsit un manifest şi o broşură semnată Comitetul Central al PCdR, referitoare la aniversarea unui an de la greva de la Lupeni (august 1929). A vorbit în şedinţa de sindicat despre ideile din manifest, însă colegii social-democraţi nu i-ar fi dat atenţie, susţine biografia. Văzându-l convins de ideile manifestului, un comunist care a participat la adunare i-a făcut legătura cu organizaţia locală a PCdR. Astfel ar fi început contactul dintre muncitorul Gheorghe Gheorghiu şi mişcarea comunistă.
Arestat la greva de la Griviţa
După intrarea în PCdR, Gheorghiu a activat pe linie sindicală. Din cauza înverşunării sale, a fost mutat disciplinar în localitatea Dej, în august 1931. Acolo a militat printre muncitori să abandoneze organizaţia social-democrată şi să îmbrăţişeze principiile „luptei de clase" abordate de sindicatele unitare (comuniste).
Ulterior, comunistul
Gheorghe Gheorghiu şi-a adăugat la numele său şi Dej, după moda bolşevicilor, pentru a se identifica acţiunilor comuniste dintr-o anumită zonă. Punctul maxim al crizei economice din anii '30 l-a găsit pe Gheorghiu-Dej muncitor la Atelierele de reparaţii CFR Griviţa din Bucureşti. Oficial, în calitate de sindicalist, dar în principal ca agitator comunist, a fost implicat în organizarea muncitorilor ceferişti de la începutul anului 1933. A fost arestat la 14 februarie 1933, fără să fi participat la greva din 16 februarie.
În pofida acestei situaţii, a primit o gravă condamnare, redusă prin recurs la zece ani închisoare. Pedepsele mari primite de ceferişti au avut ecou în rândul stângii franceze. Chipul lui Dej şi al celorlalţi tovarăşi ai săi condamnaţi exclusiv pe temeiul agitaţiei pentru greve au ilustrat cărţi poştale răspândite cu sutele de mii în mediile stângii franceze.
Prin închisori
Gheorghiu-Dej şi-a ispăşit pedeapsa în închisorile Văcăreşti, Craiova, Ocnele Mari şi Aiud. În 1937 a ajuns la Doftana, unde se găseau şi alţi comunişti importanţi: Vasile Luca, Alexandru Moghioroş, Gheorghe Stoica, Chivu Stoica. Aici, Dej s-a impus ca lider, fiind desemnat în 1940 şeful organizaţiei din închisori a PCdR de către Dimităr Ganev. Comunistul bulgar cominternist, Ganev a fost eliberat în 1940 şi a plecat în Uniunea Sovietică.
În noiembrie 1940, clădirea Doftanei a fost distrusă de cutremur. Gheorghiu-Dej a ajuns în penitenciarul de la Caransebeş, unde a continuat să fie liderul comuniştilor. În 1943 i-a expirat pedeapsa şi trebuia să fie eliberat. Numai că regimul Antonescu decisese să nu-i pună în libertate pe comunişti, din cauza războiului cu URSS. Astfel că Dej şi alţi deţinuţi cu pedepsele expirate au fost mutaţi în lagărul de la Târgu-Jiu. El s-a impus ca lider şi aici, după ce a stins un conflict dintre Ovidiu Şandru (numit lider în lagăr de către Ştefan Foriş, şeful organizaţiei comuniste din libertate) şi Lucreţiu Pătrăşcanu (aflat temporar la Târgu-Jiu).
În fruntea ţării
În august 1944, Dej a fost ajutat să evadeze din lagăr de către comuniştii coordonaţi de Emil Bodnăraş. Cel care l-a preluat efectiv de la Târgu- Jiu a fost Ion-Gheorghe Maurer, ulterior colaboratorul său apropiat. Cei care l-au cunoscut îndeaproape susţin că Dej i-a făcut o impresie bună lui Stalin încă de la prima întrevedere, din 1945 (Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, Curtea Veche, 2008). Avea referinţe bune şi din perspectiva unui „sănătos" dosar de cadre pentru respectiva etapă: era muncitor, executase 11 ani de închisoare din motive asociate cu lupta muncitorilor împotriva „exploatatorilor", dovedise aptitudini de lider printre ceilalţi deţinuţi, şi, nu în ultimul rând, era român. În situaţia manipulărilor exersate de sovietici pentru impunerea unui regim comunist în România, acestea erau calităţi esenţiale.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost desemnat secretar general al partidului încă de la prima conferinţă PCR din legalitate (octombrie 1945). Şi-a menţinut poziţia şi după preluarea totală a controlului ţării de către comunişti, prin abdicarea Regelui Mihai (decembrie 1947).
La Congresul I al Partidului Muncitoresc Român, Dej a fost reales secretar general. Însă în poziţiile cheie ale Partidului se aflau în continuare oamenii Moscovei: Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu. Treptat, aceştia au fost îndepărtaţi din ierarhia comunistă, fiind acuzaţi că au sabotat interesele regimului. La Plenara CC al PMR din mai 1952, cei trei au fost destituiţi în bloc.
Aşa cum dovedesc documentele de arhivă, în subteran şi această acţiune fusese iniţiată de Kremlin. Dej a rezistat la putere şi după iniţierea campaniei de destalinizare în URSS. El a condus delegaţia comuniştilor români la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, când Nikita Hruşciov a citit celebrul raport prin care demasca crimele lui Stalin (25 februarie 1956).
Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost liderul României din 1948 până la moartea sa, în martie 1965 Foto: Arhivele Naţionale
A evitat dezbaterile pe marginea raportului în PMR, susţinând că în România reformarea partidului începuse înainte de moartea lui Stalin, prin eliminarea Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi a lui Teohari Georgescu din conducere. Totuşi, doi dintre membrii marcanţi ai Partidului, Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu, l-au atacat pe Dej cerând reformarea PMR. Negăsind susţinători în nucleul decizional, „fracţioniştii" Chişinevschi şi Constantinescu au fost îndepărtaţi în 1957.
„Noul curs"
Deţinător al puterii absolute, Dej a iniţiat o campanie de desprindere de sovietici, vizibilă prin retragerea trupelor sovietice din România în 1958. Cu Maurer prim-ministru, după 1962, Gheorghiu-Dej a promovat distanţarea de Moscova.
S-a opus planurilor economice ale CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, organism al statelor comuniste). Economia ţărilor socialiste urma să fie specializată pe anumite sectoare. „Planul Valev" l-a nemulţumit pe Dej întrucât României i se pregătea finalitatea unui sector agrar al imperiului comunist. A iniţiat, totodată, relaţii cu China aflată în dispute cu Moscova pentru pretenţiile lui Hruşciov de continuare a dictaturii lui Stalin asupra întregii lumi comuniste.
Începând cu a doua jumătate a anului 1962, discursul şi manevrele contra supremaţiei Moscovei au fost făţişe. Spre exemplu, guvernul de la Bucureşti s-a arătat nemulţumit de rolul URSS în criza rachetelor din Cuba. Astfel că, fără ştirea vreunui aliat din Tratatul de la Varşovia, a luat legătura cu Casa Albă, informându-l pe preşedintele John Kennedy că România nu a fost implicată în acţiunile ce-ar fi putut declanşa un nou război mondial. A fost momentul care a dus la crearea unei punţi cu ţările capitaliste.
Conform cercetărilor de arhivă recente (Larry Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, RAO, 2011), sovieticii ar fi încercat să-l asasineze pe Dej în toamna anului 1963 din cauza poziţiei sale de insubordonare totală la politica URSS. Poziţia de independenţă a Bucureştiului faţă de Kremlin a culminat cu Declaraţia din aprilie 1964. Acest manifest susţinea principiul neamestecului în treburile interne, a independenţei şi suveranităţii statelor socialiste.
Declaraţia venea pe fondul unor măsuri de dezvoltare a industriei, prin care regimul de la Bucureşti şi-a sporit prestigiul. O economie puternică putea garanta independenţa ţării - a fost axa programului politic din ultima parte a vieţii lui Dej.
Moarte misterioasă
Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a stins fulgerător pe 19 martie 1965. Fusese diagnosticat cu cancer în fază terminală în februarie acelaşi an. Tocmai se întorsese de la conferinţa la nivel înalt a Tratatului de la Varşovia, organizată în Polonia.
Boala lui a ridicat suspiciuni deoarece în toamna anului 1964 fusese supus unui examen medical general şi nu se descoperise nicio afecţiune. S-a zvonit că ar fi fost iradiat de sovietici în perioada conferinţei de la Varşovia din februarie.
"Cum mi-l amintesc pe Gheorghiu-Dej? Râdea adeseori, nu doar când i se spuneau vorbe de duh sau întâmplări hazlii, ci şi când afla veşti bune."
Paul Sfetcu
şef de cabinet al lui Gheorghiu-Dej
"Oriunde se ducea, prezenţa lui Dej atrăgea atenţia oamenilor asupra sa. Când se deplasa în localităţi, solicita organelor locale să nu facă pregătiri speciale."
Paul Sfetcu
şef de cabinet al lui Gheorghiu-Dej
Scrisoarea bunicului Dej către Sănduca
În urmă cu mai bine de zece ani, după publicarea unui interviu cu notarul Mândra Gheorghiu, nepoata cea mică a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, am fost contactată de fraţii săi - Sanda şi Gheorghe. Pentru nuanţarea mărturiilor apărute în revista „Magazin istoric" despre viaţa privată a primului lider comunist al României, mi-a fost oferită scrisoarea lui Dej către Sanda, primul dintre cei trei copii ai Licăi Gheorghiu.
Citind-o azi, ai zice - la o primă impresie - că sunt destăinuirile unui (naiv) vizionar. Şcoli, fabrici, şantiere şi uzine - o Românie a viitorului prefigurată în viziunea frescelor „renaşterii" mexicane. Dar tonul răvaşului către nepoată nu e deloc confesiv!
Gheorghiu-Dej în sânul familiei, cu fiica Lica (a doua din dreapta) şi nepoţii Gheorghe (primul din stânga), Mândra (a treia din stânga) şi Sanda (prima din dreapta) Foto: Arhiva personală Ioana Gheorghiu
Contextualizând datele, Gheorghiu-Dej şi-a conceput epistola de bunic în timpul desfăşurării Conferinţei internaţional a partidelor comuniste şi muncitoreşti, ţinută la Moscova, între 10 noiembrie şi 3 decembrie 1960. Reuniunea aceasta a oficializat ruptura dintre delegaţiile celor doi coloşi ai lumii comuniste - China şi Uniunea Sovietică. Disputele începuseră în vară, la Bucureşti, în culisele Congresului al III-lea al Partidului Muncitoresc Român. În vreme ce la Moscova devenise evident că nu-ncap două săbii într-o teacă, la Bucureşti se derula Sesiunea Prezidiului Consiliul Mondial al Păcii (23-24 noiembrie 1960). Din vrajba sovieto-chineză însă, liderul român a profitat din plin în politica distanţării de Moscova.
Nu întâmplătoare sunt aşadar apelurile la pace din scrisoarea lui Dej. Înaintea nepoatei, vigilenţilor ochi ai Kremlinului le-a destinat Dej asemenea rânduri. Le reproducem în cele ce urmează cu titlu de document olograf inedit (ortografia şi punctuaţia aparţin autorului).
Se încarcă comentariile...
