La Gărâna a plouat cu jazz

La Gărâna a plouat cu jazz

A 13-a ediţie a Festivalului de jazz din Munţii Semenic a avut de toate: pene de curent, furtună, fluierături adresate Elenei Udrea. Toate acestea au fost presărate cu recitaluri de excepţie ale unor mari muzicieni. Au fost la Gărâna John Abercrombie, Nils Petter Molvaer, Terje Rypdal, Nik Bartsch Ronin sau Helge Lien.

Citeşte şi:

VIDEO Elena Udrea nu înţelege jazzul, dar va sprijini festivalul de la Gărâna (GALERIE FOTO)

Ca în fiecare an, stihiile naturii s-au dezlănţuit la Gărâna. Dacă anul trecut am avut parte de o violentă rupere de nori cu câteva ore înainte de începerea festivalului, anul acesta ploaia s-a declanşat sâmbătă noaptea, în cea de-a doua zi de festival, imediat după plecarea într-un cor general de huiduieli a ministrului Turismului, Elena Udrea.

 „Eu cred că este o legătură cu treaba asta. Cred că doamnei ministru nu i-a plăcut că publicul a huiduit-o şi a plecat plângând cu nori. Eu cred că dumneaei a declanşat potopul“, spunea un domn din public.

În prima zi, pană de curent

Cum nicio ediţie nu a fost lipsită de ghinioane, nici anul acesta nu putea să fie altfel. O pană de curent a întârziat începerea festivalului, programul fiind dat peste cap. În loc de grupul Jazz De Necaz a trebuit să cânte în deschidere trioul polonez condus de pianistul Andrzej Jagodzinski, dependent de ora de zbor cu avionul.

Dificilă misiune pentru „Pianistul polonez“, pentru că jazzul lui potolit nu a prea avut darul de a urca temperatura publicului, care aştepta ceva mai vioi pentru început, după cele două ore de aşteptare a curentului. Deşi reuşit, programul lui Jagodzinski, „Chopin-Jazz“, un jazz inspirat de teme clasice ale lui Frederich Chopin, a fost ca nuca-n perete şi a trecut aproape neobservat. Abia a doua trupă, Jazz De Necaz, a reuşit să încălzească audienţa, cu teme de jazz-rock şi blues.

A urmat prima atracţie a serii, chitaristul norvegian Terje Rypdal. Publicul, entuziasmat, a aplaudat o prestaţie de excepţie, profesionistă, de ţinută.

Prima zi de festival s-a terminat... a doua zi. Din cauza decalării din start cu două ore şi a altor pene de curent care au mai apărut, pianistul elveţian Nik Bartsch a fost nevoit să urce pe scenă mult după miezul nopţii, iar recitalul s-a prelungit până la ora 4 dimineaţa, în faţa a peste 8.000 de spectatori care l-au aşteptat nerăbdători.

„Elena Udrea a venit să ne strice distracţia“

Cea de-a doua zi de festival se anunţa sub cele mai bune auspicii. Cer senin, nicio adiere de vânt, cald, nerăbdarea publicului pentru a-i vedea pe John Abercrombie şi pe Helge Lien. Numărul spectatorilor a crescut, de la circa 8.000 în prima seară, la peste 10.000. Cei mai mulţi veniţi pentru capul de afiş al festivalului, chitaristul american John Abercrombie.

Seara a fost deschisă de Nicu Paţoi şi grupul lui, Platonic Band. El a încercat şi chiar a reuşit un program excelent, încercând să se apropie cât mai mult de mentorul său, legenda britanică Jeff Beck. Nicu Paţoi este un chitarist virtuoz şi şi-a ales un program mai apropiat de tehnică, improvizaţie şi forţă, în detrimentul unor piese vocale, deşi pe scenă era şi vocalistul Berti Barbera, care însă nu a făcut altceva decât să prezinte programul şi componenţa trupei. Bine ales programul, care a încălzit publicul pentru seara magică ce se anunţa.

După un scurt interludiu al timişorenilor de la Bega Blues Band, a urmat mult aşteptatul recital al lui John Abercrombie. Şi totul a fost perfect până la ora 21.30, când şi-a făcut apariţia, chiar la mijlocul show-lui lui Abercrombie, ministrul Turismului Elena Udrea.

Însoţită de câţiva ziarişti, cameramani TV şi SPP-işti, a avut proasta inspiraţie de a trece chiar prin faţa scenei către loja rezervată special. Instantaneu, peste 10.000 de spectatori au început s-o huiduie copios, iar John Abercrombie, care era în mijlocul recitalului, privea stupefiat. Nu înţelegea unde a greşit, ce se petrece cu publicul, neştiind că huiduielile nu-i erau adresate lui.

Politică şi muzică

„What the fuck was this?”, a strigat chitaristul american, care, de peste 40 de ani de carieră, primeşte ovaţii, în niciun caz fluierături. A fost repede lămurit de oamenii din culise că acel cor de vociferări nu-i sunt adresate lui, dar nu s-a putut abţine să nu comenteze ironic: „Întotdeauna există o legătură între politică şi muzică… Bullshit!“.

În cele 30 de minute cât a stat la festival, Elena Udrea a dat interviuri, a stat de vorbă cu organizatorii, a dat sfaturi tinerilor să se încălzească cu ceva tărie, nu doar cu bere, care ţine rece, şi a privit absentă la ce se petrecea pe scenă. „Ia te uită! Ăştia au venit aici tocmai de la Bucureşti“, a exclamat ministrul când a văzut o maşină cu număr de Bucureşti în faţa intrării.

Publicul a fost dur cu doamna ministru, adresându-i tot felul de ironii. „Doamnă, aveţi prospectul de la muzica asta? Vedeţi că mai au câteva prospecte la standul de mărgele!“ sau „Vedeţi, doamnă, că aţi greşit adresa. Aici nu este Vama Veche, şi nici Stufstock. Aici e muzică, nu-s manele“.

La adăpost de furtună

Anunţată de cei din suită că urmează o rupere de nori, ministrul Turismului s-a grăbit să plece spre Reşiţa. La plecare, Elena Udrea a ales un drum mai scurt, evitând să mai treacă prin faţa scenei, dar tot a fost însoţită de un cor de fluierături.

Fiind pauză, publicul s-a manifestat mult mai gălăgios în hui-duieli şi apostrofări. Apoi, după câteva minute, s-a declanşat potopul. Pe scenă urma să urce pianistul norvegian Helge Lien, dar nu se putea cânta. Ploua prea tare. Muzicienii stăteau pe scenă, publicul s-a refugiat cuminte sub umbrele sau folii de plastic, toţi aşteptând potolirea vremii.

Interesant este că peste 2.000 de spectatori au rămas la festival, aşteptând reluarea spectacolului mai bine de două ore, timp în care se auzeau tot felul de aluzii ironice la prezenţa Elenei Udrea şi a ploii. „A adus potopul şi s-a cărat! Probabil nu i-a plăcut cum a fost întâmpinată şi a declanşat furtuna“, se auzea în public.

„Cânt şi pentru un singur spectator“

Pianistul Helge Lien, cel care trebuia să-şi înceapă recitalul la ora 22.30, a aşteptat pe scenă potolirea stihiilor naturii până la ora 1.30, timp în care a discutat cu organizatorii despre şansele de continuare a spectacolului. Deşi organizatorii înclinau să anuleze recitalul, Lien a insistat să cânte în momentul în care ploaia se mai potoleşte, mai ales că spectatorii aşteptau şi ei ca natura să fie mai miloasă.

„Cânt fie şi pentru un singur spectator. Dacă publicul nu pleacă, nu plec nici eu“, a spus el organizatorilor. Şi a cântat în faţa a mai bine de 2.000 de spectatori, uzi până la piele, şi în condiţii tehnice limitate, fără folosirea instalaţiei de sunet principale, de teama unor scurtcircuite cauzate de umezeală, ci doar cu sunetul de scenă. A rezultat un splendid recital într-o intimitate creată ad-hoc, cu puţine lumini, sunetul la volum mic, cu o comunicare excelentă între artist şi cei din imediata apropiere a scenei.

Helge Lien a declarat pentru „Adevărul Literar şi Artistic“ imediat după încheierea recitalului: „Este cel mai inedit concert din întreaga mea carieră. Niciodată nu am avut parte de aşa ceva. Am crezut că ploaia va strica spectacolul, cei 2.000 - 3.000 de spectatori care au rezistat uzi până la piele pentru a mă vedea m-au făcut să dau totul pentru a-i mulţumi. Este incredibil! Au stat în ploaie aproape trei ore. Nu am mai văzut aşa ceva! I-am simţit aproape de mine, i-am simţit colaborând cu mine. Am făcut o echipă bună: noi, cei de pe scenă, ei adunaţi, în picioare, în băltoacele din faţa scenei. Nu credeam că o să am un public atât de frumos“.

Zonele de camping, inundate

Din păcate, cei care n-au mai prins cazare şi au fost nevoiţi să stea la cort au avut sâmbătă o noapte de coşmar. În zonele de campare, pe albia unui pârâu, apa depăşea pe alocuri şi jumătate de metru şi toţi încercau să mai recupereze din corturi tot ce se mai putea recupera. Pârâul se umflase şi toată lumea încerca refugiul undeva mai sigur, însă toată zona era la fel. Dar, foarte important, nimeni nu dădea semne de disperare, nu s-a intrat în panică, deşi mai bine de 5.000 de „cortişti“ erau deja sinistraţi.

Ultima zi de jazz

John Abercrombie a fost unul dintre cei mai aşteptaţi muzicieni ai acestei ediţii a festivalului

Duminică, vremea a fost prietenoasă. În afara unor bălţi şi a unor resturi de corturi luate de apă, nu bănuiai că în urmă cu numai câteva ore fusese potop.

Pentru ultima zi, Marius Giura, organizatorul festivalului, a programat recitalurile extrem de aşteptate ale trompetistului Nils Petter Molvaer, din Norvegia, şi al lui Ulrich Drechsler, clarinet, din Austria.

Molvaer a fost în nota lui obişnuită, NuJazz, stil pe care el l-a inventat. Cu scena cufundată în semiîntuneric, cu doar două-trei reflectoare ce dădeau o lumină slabă, albastră, discretă. Un show cum nu s-a mai văzut la Gărâna. Adânc ancorat în jazzul scandinav, Molvaer a arătat decenţă, inspiraţie, seriozitate, profesionalism, totul fiind calculat precis, fără excese. Iar publicul, din fericire cunoscător al NuJazzului, a fost la înălţime.

Şi pentru că festivalul trebuia terminat în forţă, pe scenă a urcat Ulrich Drechsler. Din nou ceva inedit la Gărâna. O muzică pornită din hip-hop, dar profund inspirată de NuJazz, cu un DJ la platane. Din păcate, numărul spectatorilor a fost considerabil mai mic. Ora târzie, ploaia de sâmbătă şi teama de şosele aglomerate i-au făcut pe mulţi să plece înainte de încheierea recitalului.

Norvegieni, ploaie şi NuJazz

Am privit cu suspiciune prezenţa atâtor muzicieni norvegieni pe scena de la Gărâna. Stilul atipic al NuJazzului şi al şcolii de jazz scandinav, jazzul teuton, bazat pe foarte multă precizie şi repetitivitatea unor teme, excesul de efecte pentru neobişnuiţii genului, toate acestea credeam că vor irita, vor plictisi publicul. Nu a fost însă deloc aşa.

Chiar dacă ordinea intrării pe scenă nu a mai semănat cu programul iniţial, s-a reuşit o alternanţă a stilurilor. Clasicul jazz al lui Mişi Farcaş a fost urmat de etno-jazzul basarabenilor şi de NuJazz. În prima zi, „Pianistul polonez“ a prezentat Chopin-jazz, urmat de Jazz De Necaz şi apoi, de virtuozitatea lui Rypdal, nemaivorbind de fabulosul pianist Nik Bartsch.

Chiar şi prezenţa lui Berti Barbera a avut partea ei bună: s-a abţinut să imite iar şi iar mari voci ale rockului. Publicul fiind ironic cu el, i-a mulţumit că s-a limitat să facă doar figuraţie pe scenă. Acum, că deja aşteptăm ediţia de anul viitor, visăm ca în 2010 să-i vedem în Poiana Lupului pe Jeff Beck, Terry Bozzio, Cassandra Wilson, şi, dacă tot a fost acum anul NuJazzului, de ce să nu-l vedem şi pe Erik Trufazz. Ar fi interesant să o vedem şi pe Leni Stern, mai ales că soţul ei, Mike Stern, a fost de două ori la Gărâna.