Fudulia banului propriu

Fudulia de a avea monedă fluctuantă ne-a costat enorm în ultimii 20 de ani.

Condiţia pentru a ieşi dintr-o situaţie dificilă este să judeci contextul cât mai obiectiv cu putinţă. Cântăreşti greşelile şi împlinirile. Încă din 1992, alături de regretatul meu prieten Horia Rusu, am susţinut ideea introducerii sistemului de consiliu monetar în România; simplu spus, o rată de schimb fixă a monedei faţă de o monedă de rezervă.

Mugur Isărescu, un om pentru care nutresc cel mai adânc respect de altfel, a repetat de multe ori, cu oarecare regret, că „ţara care adoptă consiliul monetar nu mai are politică monetară, iar banca centrală a acesteia rămâne un fel de institut de statistică”.  Este parţial adevărat. De ce trebuie să facă însă politică monetară o ţară al cărei imperativ este creşterea economică? Este moneda fluctuantă un atribut al suveranităţii naţionale sau pur şi simplu o manifestare de orgoliu, excitat de nevoia birocraţiei de a se afla în treabă? Această chestiune este singurul punct în care pot fi de acord cu reprezentantul FMI în România şi Bulgaria, un domn pe nume Jose Fernandez-Ansola. El spunea că autorităţile bulgare merită toată consideraţia pentru că au menţinut încă din 1997 regimul de consiliu monetar şi au constituit într-un mod inteligent rezerve monetare în ultimii ani. Şi în Bulgaria cota unică de impozitare este de 10%!

Fudulia de a avea monedă fluctuantă ne-a costat enorm în ultimii 20 de ani. Nici acum însă nu ar fi prea târziu să acceptăm sistemul ratei fixe de schimb, cu atât mai mult cu cât suntem o ţară a UE şi ne tot pregătim să-i adoptăm moneda. Ar merita o discuţie dacă legarea monedei româneşti ar trebui să fie făcută cu euro, cu dolarul sau cu un coş constituit din cele două monede. Resursele energetice şi materiile prime le importăm în mare măsură în dolari şi pe de altă parte, mulţi analişti prevăd că Europa continentală va ieşi mult mai greu şi mai târziu din criză faţă de concurentele ei anglo-saxone. De altfel, politicile băncilor centrale din SUA şi din Anglia sunt orientate spre măsuri privind stimularea creşterii economice, cele ale Băncii Centrale Europene şi ale băncilor naţionale, pe care noi le preluăm mimetic, sunt motivate de menţinerea echilibrelor macroeconomice. Sunt două filozofii diferite. Din înfruntarea lor rezultă incapacitatea de a adopta măsuri unitare la nivel global. De altfel, şi în interiorul Europei se acumulează dramatic tensiunea. Cei mari sunt gata să-i strivească pe cei mici, săracii care creşteau mai repede.

Evoluţia crizei ne va dovedi cine are dreptate. Eu cred că americanii. Şi asta chiar dacă nu cred în rolul pe care îl acordă statului pachetul de stimulare al preşedintelui Obama.

Astăzi, cum mai avem încă rezerve (25 de miliarde de dolari faţă de 34 în toamna anului trecut), ar putea avea clasa politică românească deschiderea de a discuta această măsură salutară, fixarea cursului de schimb? Am elimina astfel una dintre variabilele ecuaţiilor pe care le au de rezolvat corporaţiile şi oamenii când îşi calculează resursele şi profitabilitatea. Am scăpa, totodată, şi de fantoma FMI. O să mi se răspundă că uneori acest sistem nu a dat rezultate. Da, el nu este un panaceu universal. Succesul lui depinde de oameni, mentalităţi şi conjuncturi, de consecvenţa decidenţilor şi mai ales de forţa corporaţiilor de a trece printr-un test al adevărului. Ele intră nemijlocit în competiţie în pieţele care folosesc moneda de rezervă. Oricum, cel mult o treime din tranzacţiile economice se desfăşoară, poate, în moneda naţională. Restul se produc fie direct în dolari, euro sau franci elveţieni, fie sunt consolidate într-una dintre monede. Printr-o astfel de măsură nu faci decât să accepţi realitatea.

Eu unul, ca manager, ştiu că am fi cu toţii mai eficienţi în a crea prosperitate pentru toată societatea românească, chiar pe timp de criză, având o monedă fixă într-un mediu fiscal prietenos, cu taxe egale sau mai mici decât ale vecinilor noştri. Iată două condiţii care, printre altele, umplu golul între – 4% şi +10% creştere economică.

Să privim moneda şi pe partea cealaltă, să nu fim fuduli!