Frumuseţea Europei

După suprarealismul comunist, avem de a face cu un soi de abstracţionism comunitar.

Ce om cu mintea întreagă poate refuza să se bucure de integrarea României în Uniunea Europeană? Am intrat, în sfârşit, într-un club select. Suntem în rândul lumii, nu mai avem nevoie de paşapoarte şi de vize inaccesibile pentru a călători în lungul şi în latul continentului, avem aproape toate beneficiile cetăţenilor „de la centru”, iar în aeroporturi nu mai facem coadă, melancolici, la ghişeul „non-EU”.  Europa e un model, o promisiune de viitor, o nouă ordine, în care libertatea şi rigoarea convieţuiesc civilizat. Fără ţinta integrării, am fi moţăit, îndelung, în echivocurile tranziţiei, fără „cenzura” binevoitoare a experţilor bruxellezi – singura „opoziţie constructivă” pe care am avut-o după revoluţie – am fi trăit zănatic, amânând tot ce se putea amâna, strecurându-ne şmecher, păcălind lumea şi pe noi înşine.

Odată integraţi, ne-am destins, e drept, niţeluş cam repede, am dat focul mic, ne-am legănat, voluptuos, în euforia victoriei. Ne atinsesem scopul, şi am crezut că putem intra într-o binemeritată vacanţă. Din fericire, Uniunea Europeană nu iartă: e cu ochii pe noi, ne trage de urechi, ne provoacă şi ne amendează. Ea îşi arată, fără menajamente, chipul întreg, un chip care nu e făcut numai din zaharuri, ci şi din acreli şi vigilenţe funcţionăreşti. Amorul pentru UE capătă, astfel, un halou de penumbră.  De altfel, dincolo de veghea ei legitimă şi utilă, organizaţia are şi o mulţime de ticuri antipatice: ne confruntăm, adesea, cu o specie nouă de birocraţie, cu o exigenţă care ia aspectul dezamăgitor al unei ideologii. De undeva, din spaţiul sibilinic al experţilor, vin asupra noastră, pe lângă acadele, tot soiul de bizarerii procedurale: reguli stricte, pagode de hârtie, obtuzităţi îndărătnice, principii inflexibile, fără legătură cu realitatea. Ni se prescriu priorităţi, ni se impun coreografii administrative rigide, ni se dau teme şi reglementări stereotipe. După suprarealismul comunist, avem de a face cu un soi de abstracţionism comunitar. Cei care au aplicat, în ultimii ani, pentru vreun program inclus în schemele de finanţare ale Comisiei Europene, ştiu despre ce vorbesc. Munceşti îndelung, completezi formulare, adopţi noi limbaje de lemn şi aştepţi un răspuns care e fie pozitiv, dar nu garantează accesul la subsidii decât cu o prudentă, interminabilă, întârziere, fie negativ, după criterii pe care nu le puteai anticipa. Cei de care depinzi dispun de o incompetenţă geometrică: sunt simultan severi, bine organizaţi şi inadecvaţi. Mecanismele cu care ai de-a face sunt baroce, lucrurile care ar trebui să fie simple sunt ambalate indescifrabil, iar lucrurile care cer analiză complexă şi atenţie la nuanţe sunt reduse la o barbară simplitate.

N-aş vrea, totuşi, să fiu greşit înţeles. Continui să fiu încântat de integrarea noastră europeană. UE e o idee strălucită, nobilă, inconturnabilă. O idee frumoasă. Dar îmi vine mereu în minte un comentariu al lui Caragiale la Faust II. Textul lui Goethe - zicea el - e ca o femeie splendidă. Cu ochi frumoşi, cu nas frumos, cu gură frumoasă. Atâta doar că are cinci ochi, două nasuri, trei guri... Detaliul admirabil produce, printr-un dozaj defectuos, un ansamblu dizarmonic. Cu Uniunea Europeană e mai curând invers. Ansamblul e grozav. Dar când ajungi la detalii, apar sughiţuri şi crampe. Cu atât mai bine! Putem aprecia ideea, fără să cădem în idolatrie.