Frumoşii săraci ai cartierelor de lux

Lui moş Petrache Popescu, Dumnezeu i-a zis că, dacă nu-şi părăseşte casa, mai are de trăit încă 15 ani

mai mult. Doritori sunt cu duiumul.
Amintirile, anexă la contracte
"Prefer să-mi fac o casă frumoasă în Dămăroaia decât să mă mut în Pipera. Sunt mai aproape de oraş şi mă simt mai bucureştean aşa". Cel puţin aşa crede Dan Bejan, care şi-a găsit locul "perfect" pe o străduţă în dezvoltare din Bucureştii Noi. "Plus că e mai ieftin şi fac ce vreau eu, nu cumpăr ce au construit alţii". Câteva case vechi, care par cocioabe pe lângă noile construcţii, au rămas în afara timpului şi în calea "definitivării" noilor cartiere. "O să dispară şi
resturile
astea. Ar fi păcat să ne strice zona", spunea proprietarul unei clădiri ridicate în zona Aviatorilor.
În multe cazuri, casele vechi sunt înlocuite puţin forţat. Nu cu forţa, dar cu schimbarea la faţă a străzilor, a zonei şi a locatarilor. "Acum vreo zece ani erau două case noi pe toată strada, astăzi mai sunt vreo două case vechi! Eu tocmai am vândut-o pe a mea şi mă pregătesc să mă mut la bloc. Nu m-a dat cineva afară, dar parcă nu mai recunosc strada pe care am crescut şi nu mai simt nicio plăcere să stau aici", spune Adriana Dâncu.
După 40 de ani se pregăteşte să-şi abandoneze casa părintească din zona Bucureştii Noi. Chiar dacă a primit un preţ bun pe teren şi se mută într-un apartament mai nou din oraş, femeia se gândeşte descumpănită cum, în locul unde s-a născut şi de care îi sunt legate toate amintirile, se va ridica "încă o casă de-asta mare care o să strice toată strada".
Nu vrea termopane
Aproape de Lacul Herăstrău, loc râvnit de mulţi oameni înstăriţi, am descoperit o casă veche de 50 de ani, cu un proprietar ce refuză să se plece în faţa zeului afacerilor imobiliare. Petrache Popescu, ialomiţean de fel, s-a mutat în Bucureşti de tânăr.
A lucrat 28 de ani şofer şi mecanic la Peco, a avut o viaţă bună, din care a rămas cu doi copii şi cu mulţi nepoţi. Astăzi, la 98 de ani, puţin cam surd, dar plin de energie şi chef de viaţă, bătrânul refuză să părăsească locul unde şi-a petrecut cea mai mare parte a existenţei. L-am găsit trebăluind prin curtea casei sale din strada Nisipari. O casă mică, cam cât un apartament de două camere şi nu mai înaltă de patru metri. În jurul ei, vile cu etaj, tencuială proaspătă, termopane şi aspect luxos. Casa lui Petrache parcă a fost pusă din greşeală acolo. Veche şi chinuită de timp, pare resemnată în faţa cuceritorilor care s-au mutat alături, dar este pregătită să reziste atât timp cât bătrânul o va obloji.
Aici mi s-a arătat Dumnezeu
Omul este mulţumit de căsuţa lui, nu vrea termopane sau aer condiţionat. "Locuiesc aici din `57. Am construit casa asta cu mâna mea, am adus cărămidă de la Palatul Ghica şi am făcut-o pentru sufletul meu". Sute de oameni au venit să-i ofere preţuri foarte bune pentru cocioabă şi terenul de sub ea. "Nu pot să plec, aici mi-am trăit viaţa, aici mi-am crescut copiii, aici mi s-a arătat Dumnezeu", spune omul smerit arătând spre un colţ al camerei unde atârnă o icoană prăfuită.
Copiii i-au propus să-l mute într-un apartament mai nou, dar bătrânul nici nu vrea să discute. "Aici am aer, am linişte, toată lumea din cartier mă iubeşte şi mă ajută, nu am nevoie de bani. Am tot ce-mi trebuie! Dumnezeu mi-a spus că mai trăiesc 15 ani în casa asta şi aici vreau să mor!", gândeşte bătrânul cu voce tare în timp ce ne luăm rămas bun.
Este clar că cele mai multe dintre bătrânele case care s-au nimerit în actualele cartiere luxoase ale Capitalei nu vor rezista prea mult. Poate nici nu trebuie să o facă. Dar acelea care vor rămâne ne vor aduce întotdeauna aminte de parfumul romantic al Bucureştilor de altădată.