„Franţei i se pare normal ca lumea să se ocupe de ea”

La începutul lunii septembrie, s-a desfăşurat la Balcic a doua ediţie a Forumului European al Revistelor Literare, organizat de Federaţia Editorilor şi Difuzorilor de carte din România şi de Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România.

Cea de a doua ediţie a Forumului de la Balcic a fost destinată stabilirii formei finale a Statutului Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din Europa (ARPE), fondată, cu un an în urmă în România, la iniţiativa APLER, organizaţie europeană, cu sediul la Iaşi. A fost ales, de asemenea, Consiliul Director al Asociaţiei, Comisia de Cenzori.

S-au discutat problemele receptării literaturii contemporane şi a revistelor literare şi rostul lor în societatea zilelor noastre. Pe lângă directorii multor reviste din ţară, au participat directori şi editori de reviste literare din Franţa, Belgia, Ungaria, Israel, Bulgaria, Ucraina, Republica Moldova.

Din Franţa a venit poetul, traducătorul de poezie românească în limba lui Baudelaire, diplomatul şi editorul celebrei reviste "Autre Sud" din Marsilia (care a înlocuit, acum 10 ani, nu mai puţin cunoscuta revistă "Sud"), Jean Poncet. În holul unui elegant hotel de pe faleza Balcicului, ne-a acordat acest interviu.

Victoria Anghelescu: Cum receptaţi constituirea acestei federaţii a revistelor literare? Ca poet, ca editor sau ca diplomat?

Jean Poncet: Federaţia mă interesează ca poet şi ca editor. Într-un fel sau altul, ne confruntăm toţi cu aceleaşi probleme: locul culturii în societate, locul poeziei în creaţia culturală, difuzarea operelor noastre, rolul finanţării publice sau particulare în sprijinirea creaţiei artistice. Cred că este important să ne întâlnim pentru a ne împărtăşi experienţele şi pentru a încerca să găsim soluţii.

Uniunea Europeană nu trebuie să fie un plic gol, o organizaţie care să favorizeze comerţul, aşa cum se întâmplă astăzi. Trebuie să fie în serviciul popoarelor europene. Ca diplomat, sunt, de asemenea interesat, pentru că nu este uşor să colaborezi cu organisme complexe, iar cele europene sunt din ce în ce mai complexe. Sper că vom putea lărgi destul de repede această organizaţie cu un număr mai mare de ţări, mai ales din Europa Occidentală, ca să definim o platformă de propuneri şi de cereri către Uniunea Europeană.

- Ce părere aveţi despre organizarea unei asociaţii europene de acest tip de către România?

- Ea trebuia făcută de cineva. Este foarte bine că s-a realizat în România. Dar, acum, trebuie să se iasă din sfera românească, pentru că nu va fi cu adevărat europeană, decât atunci când vor fi reprezentate aproape toate ţările europene.

Este abia a doua întâlnire. Este nevoie de timp pentru că o întreprindere atât de complexă este extrem de dificil de realizat din cauza distanţelor, a diferenţelor lingvistice. Este nevoie ca asociaţia să devină un evantai reprezentativ pentru UE. Abia atunci putem spera în eficienţa acestui organism în faţa Comisiei Europene.

Blaga m-a emoţionat cel mai mult

- Cum aţi ajuns să cunoaşteţi literatura română?

- Am venit în România, pentru prima dată, în 1978. Am predat, în timpul verii, la Institutul Pedagogic din Suceava, cursuri de civilizaţie franceză tinerilor profesori de acolo. 

- Când aţi început să traduceţi din limba română?

- Când m-am familiarizat cu literatura română, mi-am spus că ar trebui să fac ceva penru ca ea să fie cunoscută în Franţa. România cunoaşte bine Franţa, dar Franţa nu cunoaşte România. Există un de-
zechilibru regretabil. Ştiu că Franţei i se pare normal ca toată lumea să se ocupe de ea, iar ea să nu se ocupe de nimeni.

Cel mai bun lucru pe care-l puteam face era să traduc poezie românească, pentru că eram poet. Chiar dacă ştii limba, dacă nu eşti poet, traducerea nu poate fi bună. Am început cu câteva poeme ale lui Gheorghe Zamfir, o culegere mică, intitulată "Dincolo de sunete". Am început apoi să traduc Blaga, pentru că dintre toţi autorii din prima jumătate a secolului XX mă emoţiona cel mai mult.

Există în poezia lui un du-te-vino continuu între nivelul terestru şi cel spiritual. Este problematica pe care şi eu o aduc în poezie. În 1995, la centenarul lui Lucian Blaga, am propus revistei "Sud" o antologie a acestui poet. Ea cuprindea 75 de poeme în versiune bilingvă. Traducerea a avut succes.

Revista a fost invitată la Salonul de Carte de la Oradea, în 1996, şi a primit Marele Premiu pentru acest volum. Apoi, Daniela Tomescu de la Editura Libra ne-a cerut permisiunea să tipărească, sub formă de carte, această traducere. Volumul a fost din nou distins la Festivalul "Lucian Blaga" din Cluj, în 1998.

- Şi în afară de Blaga?

- Am publicat la Editura Sud o mică antologie, intitulată "Voix de Roumanie", care cuprindea şase poeţi: George Astalos, Horia Bădescu, Valeriu Stancu, Cassian Maria Spiridon, Ioan Ţepelea, Cezar Ivănescu. Toţi aceşti poeţi au venit la Marsilia, invitaţi de Teatrul Toursky pentru o lună de schimburi între Marsilia şi România.

Mai târziu am tradus şi Rodica Drăghincescu, o tânără poetă din România care acum trăieşte în Franţa şi scrie în limba franceză. Este o activitate pe care intenţionez s-o continui, pentru că mi se pare utilă pentru comunicarea franco-română şi utilă, în acelaşi timp, pentru mine însumi: traducerea poeziei este un bun exerciţiu pentru scrierea poetică.

- Care dintre stilurile poetice credeţi că este mai bine receptat de publicul francez?

- Nu cred că există un public franţuzesc, în sensul larg al termenului. Există cititori francezi de diverse generaţii. Cred că tinerii sunt mai sensibili la poezia tânără din România, ca şi la aceea din Franţa sau Germania. Nu cred că este însă o problemă de generaţie.

Personal, am tradus unii poeţi pentru că i-am considerat importanţi în evoluţia literaturii naţionale, chiar dacă nu îmi era cea mai apropiată forma lor poetică. Dacă mă întrebaţi cu ce poet mă simt în consonanţă, dintre cei pe care îi cunosc, voi răspunde: Horia Bădescu şi Cassian Maria Spiridon. Cred că tinerele generaţii din Franţa sunt mai captivate de caracterul novator al formei, de preocupările mai terestre ale creatorilor de astăzi.

Difuzarea de carte,în criză

- Ce tiraje are poezia în Franţa?

- În cifre, nu ştiu. Constat însă o contradicţie între numărul de cărţi vândute în librării şi numărul de cititori pe care îi întâlnim la saloanele de poezie. Din nefericire, nu-i putem vinde volumele, practic, decât la aceste saloane, pentru că difuzarea cărţii în Franţa, în special a celei de poezie, cunoaşte astăzi o criză gravă. Se publică un număr enorm de cărţi.

În cadrul a ceea ce numim "La rentree literaire", vor ieşi cam 750 de titluri. Este clar că nicio librărie, din simplul motiv al spaţiului, nu poate primi aceste noi cărţi. Şi, din raţiuni la fel de evidente, nimeni nu poate şi nici nu are intenţia să citească 750 de cărţi. Dintre ele, probabil, 700 vor dispărea în lunile următoare, ca şi cum n-ar fi fost scrise niciodată.

Editorii şi difuzorii nu sunt interesaţi să discute timp de cinci minute cu un librar pentru a-l convinge să comande o carte de poezie, când, fără nicio discuţie, librarul va comanda 10 volume dintr-un roman sau altul. În consecinţă, sunt, cred, în toată Franţa, circa 10 – 12 librării care acordă spaţiu poeziei care se face acum.

- Există vreo şansă pentru scriitorii din Franţa să trăiască numai de pe urma creaţiei lor?

- Niciuna. Cam 10 scriitori francezi reuşesc să-şi câştige existenţa numai prin scris. Evident, toţi sunt romancieri sau dramaturgi. Toţi ceilalţi, poeţi sau nu, au o slujbă, adesea legată de scris – într-o editură, la o revistă – dar şi în învăţământ.

Cred că tinerele generaţii din Franţa sunt mai captivate de caracterul novator al formei, de preocupările mai terestre ale creatorilor de astăzi.
Jean Poncet,
poet

O revistă pentru poeţi contemporani

- „Autre Sud" este o revistă exclusiv de poezie. Cum aţi caracteriza-o?

- Publicăm numai poeţi contemporani şi numai creaţii inedite. Fiecare număr este aproape integral dedicat unui poet, prezentat pe larg. Există apoi o secţiune, "Partage des voix", în care  publicăm poeţi francofoni, o alta, "Espace metiteraneen", pentru că Marsilia este o mare capitală a Mediteranei,  şi "Voix d’ailleurs", pentru traducerile din alte limbi. Publicăm multă poezie pe care o considerăm reprezentativă pentru creaţia contemporană.

- După ce criterii alegeţi poetul căruia îi dedicaţi cel mai mare spaţiu?

- Sunt, în general, francofoni. Pentru analiza în profunzime a creaţiei artistului invitat, apelăm, cel mai adesea, la colaboratori externi, specialişti în poezia respectivă, capabili să ofere o descriere inteligentă şi pertinentă. Mi-ar plăcea să spun că pentru celelalte secţiuni avem un sistem, dar nu avem. Totul depinde de întâlniri, de textele pe care le primim...

Pot să afirm însă că în revistă au fost prezentate, în ultimii zece ani, aproape toate continentele, toate ţările. Cu ultimul număr, "Autre Sud" a sărbătorit zece ani de existenţă. Am publicat poeţi japonezi, chinezi, coreeni, africani, din America de Sud, din Canada sau SUA, din toate ţările europene.

Amintiri din România,

Am descoperit în România o lume interesantă, pentru că era o insulă de latinitate într-o zonă nelatină. Era, de asemenea, o ţară frumoasă din punct de vedere geografic. Am fost interesat de cultura ei.

Când am plecat, prietenii români mi-au dat foarte multe cărţi, le-am citit, apoi am mai cumpărat şi eu. Am fost repede interesat de poezie, mai ales de Lucian Blaga, Tudor Arghezi, într-o oarecare măsură Eminescu, deşi nu este chiar stilul meu poetic. Printre poeţii contemporani, mi-a plăcut Ana Blandiana.

Din 1998 în 2006, n-am fost în Franţa. Am funcţionat, timp de opt ani ca diplomat în străinătate. În schimb, am co-organizat la Marsilia prima venire a artiştilor români la Teatrul Toursky. Îmi amintesc că era vorba despre Teatrul Bulandra şi încă o companie.

Ar fi o poveste legată de vechea Românie. Când am venit prima dată la Suceava, am fost cazat la un hotel central de acolo, care se numea, cred, Bucovina. Am revenit la Suceava în 1981, ca turist. M-am dus la acelaşi hotel, am dat paşaportul la recepţie. Funcţionarul s-a uitat la paşaport, a privit apoi undeva sub masa de la recepţie, m-a privit şi mi-a spus: "Acum trei ani aveaţi barbă!" E drept că, între timp, mă răsesem, dar am rămas uimit că un funcţionar dintr-un mare hotel mă ţine minte după trei ani.

Tot de atunci îmi aduc aminte o altă întâmplare, de data aceasta, interesantă. Muzeografii de la Muzeul Etnografic m-au rugat să-i ajut să traducă în franţuzeşte etichetele. Într-o zi, a venit la muzeu un domn în vârstă, care era directorul muzeului etnografic din Cernăuţi. Directoarea i-a explicat în ce constau lucrările de renovare a muzeului şi i-a arătat colecţiile.

În mijlocul vizitei, acest domn a început să plângă şi a spus: "Avem aceleaşi piese în muzeul nostru. Suntem aceeaşi ţară". Mi s-a părut în acelaşi timp foarte emoţionant şi foarte trist.