Foştii "ambasadori" ai României sunt uitaţi

Înainte de a se consacra handbalului, multipla campioană Szoke Tudor juca "lapta pe fugă" într-un mic sat din Cluj Au probleme de sănătate, merg greu şi îşi numără cu grijă

Înainte de a se consacra handbalului, multipla campioană Szoke Tudor juca "lapta pe fugă" într-un mic sat din Cluj

Au probleme de sănătate, merg greu şi îşi numără cu grijă gologanii din pensie. Când nu uită trecutul, privesc cu o vagă compătimire prezentul: pe vremea lor se alerga curat şi cavalereşte, pentru premii şi pentru titluri olimpice, astăzi pare că este o goană sălbatică spre averi şi plăceri ieftine, care nu mai lasă spaţiu pentru sporturi. Au probleme cu banii, dar de ce nu ar avea astfel de probleme tocmai ei, câţiva bătrâni uitaţi, când insuficienţă financiară au ajuns să aibă şi parlamentarii, şi oamenii de afaceri, şi băncile, şi, în general, întreg Universul?

Sunt oameni în vârstă, foşti mari sportivi, dar şi medici, care au făcut România mult mai cunoscută decât au reuşit politicienii sau emigranţii. Printre ei se află Radu Costinescu (65 ani), Gheorghe Covaci (72), Maria Alexandru (68), Ştefan Roman (80), Tudor Aurelia Szoke (71), Dragoş Hadârcă (78) şi Octavian Popescu (87), dar câţi, oare, vor rămâne necunoscuţi în continuare? Se ştiu între ei, se mai sună, vor să mai afle cum mai arată unul, cum o mai duce celălalt... Viaţa aspră de sportiv i-a pregătit suficient pentru acel moment pe care niciun sportiv nu şi‑l doreşte: retragerea sau momentul când dulceaţa triumfului este înlocuită brusc cu povara singurătăţii.

Ei luptau pentru normalitate

Au alergat în crosurile de atletism, au jucat tenis, handbal sau volei şi au fost, cândva, cei mai străluciţi ambasadori ai României - pe vremea când niciun dineu diplomatic nu aducea în grădina ţării lor ceea ce aduceau ei. Ei au prezentat românii ca pe un popor normal, cu viaţă normală, cu pasiuni normale, cu familii şi înfăţişări normale. Pe vremea când politica externă prezenta România ca pe o ţară anormală, ei au luptat pentru a prezenta normalitatea. "Ne place să credem asta.

Nu am fost nişte răsfăţaţi nici atunci, iar acum, cu atât mai mult nu suntem răsfăţaţii zilei!", spune unul dintre ei. La un moment dat, Fundaţia Olimpică Română a propus, iar Consiliul Local al Sectorului 1 a aprobat acordarea unor ajutoare de urgenţă către aceşti bătrâni. Pentru că viaţa românului se desfăşoară între Crăciun şi Paşti, ajutoarele băneşti pentru aceşti oameni vor fi acordate la sărbători. Sprijinul Primăriei Sectorului 1 este, însă, ca o picătură dintr-un ocean, câtă vreme astfel de iniţiative rămân izolate, stinghere, inconsistente şi nu sunt susţinute de sistem.

"Eu am apucat handbalul în 11 jucători"

Astăzi, ei rememorează freamătul arenelor sportive, starea de tensiune a întrecerilor, încrâncenarea adversarilor, ispita propriei depăşiri în competiţii. Ce a rămas în urmă, în afară de perioada aceea de glorie, de timpul acela real, al înfruntărilor? "Aproape nimic. Nu vreau să cred că trăiesc din amintiri, dar o anume oboseală se instaurează în timp!", spune Aurelia Szoke Tudor, fostă Sălăgean. A fost handbalistă la Ştiinţa Bucureşti şi Rapid Bucureşti, obţinând 10 titluri de campioană naţională.

A plutit cu mingea şi peste echipa naţională, cu care a obţinut trei titluri de campioană mondială şi două de campioană europeană. "Nu am niciun regret privind în urmă. Poate îmi pare rău că nu joc astăzi. Eu am apucat handbalul în 11 jucători, când jucam pe terenuri de fotbal. Vă daţi seama ce condiţie fizică aveam, aproape că nu ne stăteau în cale nici băieţii!", spune ea.

"La primul Mondial ne-au dat 6.000 de lei..."

Ardeleanca Aurelia Szoke are o energie pe care, fără doar şi poate, a împrumutat-o de la rigoarea sportului. "Am făcut carieră la echipa naţională între anii 1953 şi 1978", explică ea, însoţindu‑şi vorbele cu gesturi ample. "Am început într-un mic sat din Cluj, Mintiu Gherlii, unde m-am născut - eu iubeam sportul de micuţă şi jucam <> , era un fel de oină. A venit apoi o fată din Mureş, Ioana Farcaş, şi m-a luat la Târgu Mureş, unde am început să joc handbal, cu un om extraordinar, antrenorul Arpad Cameniţchi.

Eram la <> Târgu Mureş. De acolo am plecat la cluburile din Bucureşti. N-am primit, în general, decât strângeri de mână de la Dej sau Ceauşescu. Prima plată <> , ca handbalist, a fost la Campionatul Mondial din Germania, în 1956. Ne-au dat câte 6.000 de lei, când un gram de aur era vreo 15 lei. Eram fete sărace: ne-am luat haine şi restul l-am trimis părinţilor. Până la urmă, aşa sărace cum eram, am ajuns în finală cu gazdele şi le-am snopit pe nemţoaice, am luat primul loc!"

Păcăleala "tovului de la partid"

Dar viaţa de sportiv impunea doar privaţiuni? "Mai erau şi glume", îşi aminteşte fosta sportivă. "Era preşedinte Gheorghiu-Dej atunci şi aveam cu noi, în lot, un observator de la Partidul Comunist, unul Capră. Hai să ne batem joc de ăsta, la Campionatul Mondial! Nemţii ne cazaseră într-un hotel înconjurat de vii. După masa de prânz, am ieşit toate şi ne‑am ascuns toată ziua între viţa-de-vie, acolo! A înnebunit Capră. Căuta prin camere, răcnea, <> la antrenorii Nedef şi Popescu, că unde-s fetele, că nu cumva astea au fugit şi vor să rămână în Germania?

Ei ştiau că avusesem oferte de la nemţi, pe cale neoficială, ocolită, să rămânem acolo. Într-un târziu am ieşit din ascunzătoare şi i-a venit şi lui Capră inima la loc. Tocmai bine că, la puţin timp după aceea, fie-sa lui Capră a fugit în Germania şi tare ne-a mai distrat vestea asta!"

A început cu un salariu de 250 lei

Aurelia Tudor Szoke: "Acum trăim foarte modest, ce să vă zic? Noi am trăit pe vremea lui Dej şi Ceauşescu, ni se dezvoltase patriotismul şi dragostea de ţară. Azi se joacă mult pe dragostea de bani şi de plăceri ieftine. În 1955 am început ca profesor, cu un salariu de 250 lei, şi în 1990 am ieşit cu 4.680 lei. La câte am făcut pentru ţara asta, credem că şi noi, cei bătrâni, merităm un trai mai bun!"