Florin Iaru, poet: „Printre revoluţionari e plin de impostori!“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Printre revoluţionarii autentici s-au strecurat, în ultimii 20 de ani, mii de impostori
Printre revoluţionarii autentici s-au strecurat, în ultimii 20 de ani, mii de impostori

Florin Iaru povesteşte cine şi cum l-a scos de la Jilava şi deplânge degradarea României, care se reîndreaptă cu viteză ameţitoare spre anormalitate.

Florin Iaru a fost în „grupul Jilava" pe 21 decembrie 1989, experienţă descrisă, pe larg, în episodul de ieri din „Misterele Revoluţiei". Bătut cu bestialitate, poetul diabetic a cochetat cu deznădejdea după gratii şi a fost eliberat la intervenţia expresă a lui D.R. Popescu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor. Florin Iaru susţine că Revoluţia, câtă a fost, s-a pierdut odată cu apariţia lui Ion Iliescu la Televiziune şi că România se află, de atunci, într-un permanent proces de schilodire morală, întrerupt doar între 2004 şi 2008, la apariţia unor oaze de normalitate.

Mulţi dintre cei alături de care a ieşit în stradă în iarna aceea nu mai trăiesc în această ţară. Mai trec uneori pe aici, nu prea des, şi pleacă fără să o recunoască. Florin Iaru mai zăboveşte. Ultima oară a vrut să fugă pe 22 decembrie 1989. Era pudrat, să-şi acopere vânătăile, încerca, discret, poate chiar naiv, o deghizare. Când a ieşit pe uşă, chiar atunci, a căzut Ceauşescu.

„Adevărul": Cum ai ajuns la Jilava?

Florin Iaru: Seara, pe 21 decembrie, la Jilava m-au ajuns durerile, pentru că de la adrenalină loviturile nu te dor imediat, dar cu trecerea timpului.... M-am pus pe jos, nu mai puteam. Pictorul Ion Dumitriu îşi îngrijea piciorul tăiat. La Jilava era o cămăruţă mică în care erau deja 50 de oameni. Tot aduceau, tot aduceau! În noaptea aia au adus la Jilava peste 2.000 de oameni. Am stat aşa până trece unul: „Care eşti bă, Iaru?" Am tăcut. Iar mă caută... Iar mi-o trag ăştia. Pe mine, în buletin, mă cheamă Râpă, asta mi s-a părut
curios...

Ce s-a întâmplat?

De fapt, prietenii mei Ioan Groşan şi Eugen Suciu au apelat la D.R. Popescu, au intervenit şi i-au zis: „L-au prins pe Iaru, nu-ţi cerem să-l scoţi, dar nenorocitul are diabet, măcar să-şi facă injecţia". D.R. Popescu a pus o pilă pentru mine la un general. Mă căutau pe acolo. Şi pe la ora 12 noaptea ne-au dus în celulă, la drept comun. Şi acolo, ce ciudăţenie! Toţi deţinuţii de drept comun s-au ferit de noi ca de ciumaţi. Ca să vezi cum merge vestea. Le stricasem ploile! Făcusem dezordine în închisoarea lor! Şi la unu noaptea, iar: „Care eşti, bă, Râpă? Hai, la anchetă, la comandant!" De fiecare dată când numele meu era pomenit, mă apuca jalea. Mă gândeam că o să stau în capul listei la împuşcaţi.

La comandant aşadar...

Comandantul mă ia, dar nu chiar aşa cum credeam. Se vedea că era într-o poziţie extrem de nesigură. Faţă de duritatea celor cu care ne întâlniserăm la ora 12.00, pe Calea Victoriei, era o mare schimbare de atitudine. Tot aduceau, nene, prizonieri, ceea ce însemna, atât cât puteam judeca şi eu, că în Bucureşti se întâmplă ceva. Îi explic acelaşi lucru: am fost, tovarăşe comandant, aşa, aşa, dar de semnat cu Ceauşescu, că mă puseseră să semnez că am strigat „Jos Ceauşescu!", nu semnez. „Iarule, îl cunoşti pe generalul cutare?"Da, zic eu, la bluf. „Hm, mare noroc ai! A dat ordin să te eliberăm!" Şi mă scoate. Am ieşit eu şi sculptorul Vasile Gorduz. Înţeleg că în noaptea aia au venit la Jilava şi Varujan Vosganian, şi Horia-Roman Patapievici. Au fost mulţi, slavă Domnului, că au venit.

Cine era generalul?

Jur că nu ştiu! Jur!!! De unde să ştiu?! Am zis şi eu că îl cunosc.

Era acelaşi la care apelase D.R. Popescu?

Se poate, dar jur că nu ştiu. D.R. Popescu a refuzat să-mi spună vreodată, să comenteze. În fine, ne scoate şi ajungem la o Salvare, din aia veche. Salvarea era pardosită cu sânge. Era toată numai sânge pe jos. Şi ne duc, ne duc, ne duc la mama dracului, şi ne lasă în faţa Cimitirului Bellu. Zice: „Acuma vedeţi ce faceţi, că dacă e, tot la noi vă aduce." Atunci am făcut cunoştinţă cu sculptorul Gorduz - Eu sunt cutare, eu sunt cutare... Trece un taxi şi mă ia, mă duce unde aveam nevoie, la Bucur Obor. Şi toată piaţa aia era plină de sticlă spartă. Mai târziu am aflat de la Călin Angelescu că i-au urmărit cu tancurile până acolo. Era deja patru dimineaţa. Taximetristul zice: „Nu-mi daţi niciun ban, alerg prin tot oraşul şi îi iau pe toţi de unde pot". Blocul tremura, urla Europa Liberă! Deschide o vecină: Ce se întâmplă, tovarăşi? „Nu ştiu, nu ştiu, că eu vin de la Jilava". Asta e, dragă Andrei, toată Revoluţia mea.

Florin Iaru

florin iaru

Când s-a pierdut Revoluţia?

În 22 decembrie, după-amiaza, la ora 5.

Iliescu?

Da. La ora 4 după-amiaza, mulţimea striga deja „Fără comunişti!"

Unde e taximetristul care v-a dus atunci prin Bucureşti?
 
Nu ştiu.

Parcă au intrat în pământ oamenii ca el.

Parcă. Oamenii erau ieşiţi, oricum, dintr-o mare frică.

Frica v-a unit?

Nu! Nu frica! Ne-a unit curajul! De-aia au şi ieşit oamenii în 22, pentru că s-a tras în Bucureşti. Ceauşescu, la ora 5 după-amiază, era la Târgovişte. Ce face un comandant de unitate când are un astfel de prizonier? Dă telefoane, înştiinţează Marele Stat-Major şi Ministerul Apărării. Ministerul dă un comunicat: dictatorul este prins, este sub pază. Dacă se întâmpla aşa nu se trăgea niciun foc.

A urmat contrarevoluţia.

Când poporul a strigat „Fără comunişti!"...

S-au speriat.

Da, s-au speriat, au împărţit arme la oameni, a fost suficient un foc. Este teoria micului haos. Asta e tot. Şi atunci am avut un salvator. Şi eu am crezut în Iliescu. De unde să ştiu că l-au prins pe Ceauşescu? Nu ştia nimeni. Pe 23 a fost văzut, pe 24 a fost văzut în altă parte a ţării. De unde să ştiu eu? Şi din băieţii care trebuiau răsturnaţi, au devenit salvatorii României!

Fără neveste, fără copii

Când v-aţi dat seama de ce s-a întâmplat?

Pe 12 ianuarie, când cu Dumitru Mazilu pe tanc şi scoaterea în afara legii a Partidului Comunist. Am şi scris un articol în revista „22" - Poporul era să fure revoluţia Securităţii. S-a bucurat de un mare succes!

Deci, asta a fost Revoluţia.

Pentru mine, da. În rest, am fost la Radio, la Televiziune, ce a făcut toată lumea, dar mai greu, că eram negru, bătut, nevastă-mea, fosta nevastă, rămăsese cu gura căscată. Să-ţi spun câteva amănunte foarte haioase: când am ajuns acasă, mi-am ras imediat barba şi m-am pudrat. Eram hotărât să fug din ţară. Am sunat întâi la familia lui Ion Dumitriu: „Aflaţi că e în viaţă, trăieşte şi poate se va întoarce". Apoi l-am sunat pe Călin Angelescu, pe la 5 dimineaţa a răspuns nevastă-sa, că nu e acasă, că nu ştie unde e. I-am lăsat mesaj codificat: „Spune-i să schimbe lamele vechi cu unele noi şi să pună o haină mai groasă pe el, că vine iarnă grea". Voiam să-i transmit să-şi radă barba şi să-şi înlocuiască haina militară cu altceva, fiindcă alea sunt elemente de recunoaştere. A înţeles, domnule! Dimineaţa mă trezesc cu alde Călin la mine, ras, tuns şi frezat, cu paltonul lui bunică-su pe el. Şi în clipa aia, când să fugim, a căzut Ceauşescu. Aveam 4.000 de lei la mine în buzunar. Îmi lipseau din inventar, de la editură, mă rog. Călin era hotărât şi el. Zice: „Fugim pe la ruşi, pe sus, prin Ucraina. Hai să luăm trenul, undeva prin Moldova de Nord". Şi în clipa aia, dictatorul a fugit şi...

N-aţi mai fugit voi.

Nu. Dar eram hotărâţi, orice ar fi fost. Era o chestie de viaţă şi de moarte. Dacă Nicolae Ceauşescu punea mâna pe situaţie, muream. Aveau toate datele mele, trebuia să dispar. M-am pudrat, îţi dai seama. Am cerut farduri, mi-am pus un fular, dar mai discret, să nu se vadă că mă ascund. ;

"Şi eu am crezut în Iliescu. De unde să ştiu că l-au prins pe Ceauşescu? Nu ştia nimeni.''

Cei mai buni au plecat din România

Până la urmă, oamenii care au ieşit în stradă v-au salvat viaţa.

Da.

Repet: unde sunt oamenii aceştia?

Peste tot.

Nu cred. Cred că au plecat, încă din 1990.

Aşa e, mulţi au plecat. După iulie '90, prietenul meu Călin Angelescu a plecat în Olanda, mulţi au plecat. Au plecat cei mai mulţi.

Şi cei mai buni.

Da. Câţi au fost la revoltă? Trei-patru mii de oameni!

Revoltă?


Revoltă, că revoluţie e când învingătorii sângeroşi îşi lichidează victimele.
Din ăştia, revoltaţii, cei mai mulţi au plecat. Mulţi nu se revoltă pentru o lume mai bună, ci pentru ca lor să le fie mai bine. Poate că lor le-a fost mai bine.

Mulţi revoluţionari au indemnizaţii de la stat. E plin de impostori!

Oh, da, printre revoluţionari e plin de impostori! Ca peste tot în România unde se dă ceva. Eu nu mi-am luat niciun drept, mi s-a făcut ruşine.  Poate aveam şi eu dreptul să primesc gratis abonamentul de televizor, eh... glumesc. Ah... mi-am luat drepturile şi am renunţat la ele în 1995 sau 1996. Sunt sănătos, sunt pe picioarele mele, fac tot ce vreau, trăiesc cum îmi place, ce să mai vreau?

În fond, oamenii nu s-au revoltat pentru a obţine, ulterior, aceste drepturi.

N-au ieşit pentru asta, dar să ştii că există şi o psihologie a luptătorului care nu are un scop mai îndepărtat.

Nu pot depăşi acest moment? Rămân blocaţi?

Nu pot, pentru că poporul era să fure revoluţia Securităţii, dar nu a fost să fie. Cred că securiştii au fost nişte găunoşi, dar când s-au prins că altcineva le face treaba, atunci au avut curaj.

Iartă-mă, nu tot ei conduc?

Iartă-mă, dar eu i-am ales?

Nici eu nu i-am ales.

Păi,i-a ales poporul, că i-a considerat salvatori. Când într-o ţară lipsa de cunoaştere e cea care votează, nu poţi să ajungi decât la rezultate greşite. Ticăloşii au făcut şi o nouă Constituţie, croită strâmb! Aşa au făcut-o: să slujească FSN-ul!

De ce nu aţi plecat în 1990?

Nu am crezut că nu se mai poate face nimic. Încă nu prinsesem o lume normală, ca atunci când devine anormală să plec.

Acum e o lume normală?

E puţin mai normală decât cea din 1990, dar care se anormalizează cu o viteză ameţitoare, fulgerătoare. E, într-un fel, paradoxul de care se servea Andrei Pleşu vorbind despre civilizaţia occidentală care nu trebuie să se teamă de răscoale, ci să se teamă de o pană de curent. Dacă există o pană de curent de 36 de ore în America, atunci America va regresa din punctul de vedere al civilizaţie cu cel puţin 200 de ani. În 36 de ore vor fi bătăi în stradă, crime, violuri, va fi un măcel cumplit, pentru că dispare autoritatea curentului electric.

A dispărut autoritatea în România?

Am să laud puţin mini-normalitatea, rămăşiţele de normalitate care au înflorit între 2004 şi 2008.

A fost şi intrarea în Uniunea Europeană.

Da, m-am simţit puţin mai demn. A fost bună intrarea asta.

Au plecat oamenii mai uşor, au trimis bani în ţară.

Când Spania a ieşit de sub Franco, Europa s-a umplut de spanioli săraci. Cât a durat asta? Cinci ani! Italia - la fel! Portugalia - la fel!

Hoţii şi proştii

Se vor întoarce şi în România?

Nu! Tocmai că nu! În ţările respective a existat o creştere naturală, o dezvoltare durabilă. Toate ţările astea au crescut, nu s-au înglodat în prostie. Nu au pierdut timp. Cine se duce acum în Spania îl laudă pe Franco: uite ce bine a făcut. Nu e adevărat! Când ţara a ieşit de sub Franco, Spania era ca în România. Altceva: Lisabona ieşită din dictatura lui Salazar arăta mai mizeră decât Bucureştiul ieşit de sub Ceauşescu! Dacă te duci acum acolo vei vedea o capitală minunată. Şi nu a fost nevoie de Partidul Comunist să se umple Lisabona de blocuri care sunt şi frumoase, şi comode, şi bine-făcute! De ce să legăm că totul s-a construit sub PCR?

Păi, asta e o prostie, să susţii că...

(se înflăcărează) Păi, este, dar tu nu vezi că asta e propaganda? De ce timp de 12-13 ani nu au făcut nimic în România?

Pentru că s-a furat. 

S-a furat, dar a fost şi prostie multă. Prostia e mai rea decât hoţia. Adu-ţi aminte de guvernarea Văcăroiu: se producea pe stoc. Duduiam pe stoc şi ne afundam în sărăcie!

Domnule Iaru, Florine, a fost mituit poporul. Şi mita a început la revolta asta nenorocită.

Exact. Lumea a crezut că poate să fenteze serviciul şi să fie plătită, să primească. E chestie de mentalitate. Şi să nu îţi închipui că oamenilor le place să muncească. Munca e un chin, o neplăcere! Viaţa, dacă nu munceşti, e foarte grea, dacă nu imposibilă.

"Eu nu mi-am luat niciun drept, mi s-a făcut ruşine.  Poate aveam şi eu dreptul să primesc gratis abonamentul de televizor.''

Cine este Florin Iaru

- Numele său adevărat este Florin Râpă (Iaru este numele de fată al mamei sale).
- S-a născut la 24 mai 1954, la Bucureşti.
- Este reprezentant al generaţiei de poeţi optzecişti.
- A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
- A publicat, singur sau impreună cu colegi de generaţie: „Cântece de trecut
strada" (1981), „Aer cu diamante" (1982), „Înnebunesc şi-mi pare rău" (1990) sau „Poeme alese" (2002).
- Este unul dintre editorialiştii de succes ai ziarului „Adevărul" şi unul dintre cei mai apreciaţi intelectuali publici.

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite