Filmul serii

Unora le place jazzul Ca parodie a filmelor cu gangsteri şi a celor jucate în travesti, "Unora le place jazzul" rămâne fără egal, demonstrând adevărul butadei care a circulat pe seama

Unora le place jazzul

Ca parodie a filmelor cu gangsteri şi a celor jucate în travesti, "Unora le place jazzul" rămâne fără egal, demonstrând adevărul butadei care a circulat pe seama celui care a semnat regia (iar, împreună cu I.A.L. Diamond, şi scenariul) că "nimeni nu e perfect, cu excepţia lui Billy Wilder, atunci când se află în plină formă". Iar când a meşterit la această bijuterie cinematografică, emigrantul vienez era realmente în plină formă.

Ne aflăm aşadar în februarie 1929, când doi instrumentişti newyorkezi de jazz, Joe (Tony Curtis) şi Jerry (Jack Lemmon), asistă din întâmplare la o sângeroasă răfuială între gangsteri. Nevoiţi să şteargă urgent putina pentru a-şi salva pielea, cei doi dau peste un anunţ la gazetă prin care o formaţie alcătuită numai din femei oferă de lucru.

Hotărârea e luată pe loc: se vor travesti în haine femeieşti şi se vor alătura formaţiei care porneşte cu trenul într-un periplu spre însorita Floridă. Armonia dintre cei doi prieteni se va sparge ca un balon de săpun când amândoi îşi vor pierde capul după solista super-sexi a formaţiei, Sugar Kane - nimeni alta decât Marilyn Monroe.

Suita întâmplărilor de un haz nebun capătă de aici încolo proporţiile unei avalanşe. Persiflându-şi cu umor şi inteligenţă propria imagine, Marilyn face cel mai bun rol din întreaga ei carieră, în vreme ce cuplul Lemmon-Curtis este de-a dreptul irezistibil. În culise, lucrurile nu au stat însă atât de bine, mofturile şi întârzierile divei blonde exasperând întreaga echipă.