Filmul se intalneste cu istoria la Valladolid

De ce merg criticii la festivaluri cinematografice? Sa vada filme, bineinteles. Sa stie ce se mai intampla in lumea imaginilor miscatoare. Cu ce ne alegem, socotim la urma. In Spania, la Valladolid,

De ce merg criticii la festivaluri cinematografice? Sa vada filme, bineinteles. Sa stie ce se mai intampla in lumea imaginilor miscatoare. Cu ce ne alegem, socotim la urma. In Spania, la Valladolid, plec insa de la bun inceput cu un gand anume, cel al intalnirii cu istoria. Festivalul, ajuns la cea de-a 48-a editie, este, cred, cea mai larga si mai bine luminata vitrina a documentelor, a marturiilor inregistrate pe pelicula despre miscarile, dramele, evenimentele, tradarile, minciunile, adevarurile istoriei, despre oamenii si locurile de ale caror nume se leaga traversarea secolului lasat in urma. Mi se pare firesc ca, intr-o tara in care un filosof, umilit de lozinca mazgalita de fascisti pe zidurile Universitatii din Salamanca, "Moarte intelectualilor", a scris, cu deznadejde, "Me duele Espana" (Ma doare Spania), intr-o astfel de tara istoria nationala, dar nu numai, sa fie un reper permanent. Una dintre cele mai frecventate sectiuni ale manifestarii din fosta capitala a Spaniei, Valladolid, se numeste chiar "Tiempo de Historia" (Timpul istoriei). O selectie riguroasa asigurata de Fernando Lara, directorul venit din randurile criticilor, ne asteapta in fiecare an. Am plecat, de fiecare data, ca si cand, prin nu stiu ce miraculoasa operatiune, cineva mi-ar fi bagat in cap arhive si carti intregi. Tot ce imi ramanea mie de facut era doar sa ma inarmez pentru a rezista valurilor de emotii. Am vazut, de-a lungul vremii, documentare despre dramele mai putin cunoscute ale terorii, ale violentei istoriei, cum sunt cele dedicate asa-numitelor "mame nebune" ("Las madres locas"), femeile argentiniene despartite de copiii lor sau ale miilor de copii nascuti din mame asiatice si tati nordamericani, plecati in Statele Unite la sfarsitul razboiului din Vietnam, in cadrul programului "Babylift". Tensiunea cu care cineasta italiana Francesca Comencini a montat tot ceea ce filmase in zilele demonstratiei impotriva globalizarii, de la Genova, din iulie 2001, cand un tanar de 23 de ani si-a pierdut viata, a avut un corespondent in promptitudinea prezentarii emotionantului film "Carlo Giuliani, ragazzo" ("Carlo Giuliani, baiat") in anul urmator. Adevarul despre "Cazul Pinochet" l-am inteles mai bine dintr-un film. Despre sfarsitul FUhrerului stiu mai multe dupa ce am vazut "Secretara lui Hitler", un documentar ai carui autori au izbutit sa o convinga pe cea care i-a stat alaturi incepand din toamna lui 1942, Trandl Junge, care i-a ascultat ultimele dorinte. Si editia din acest an, ce se va inaugura peste doua saptamani, se anunta deosebit de interesanta. Francezul Thierry Michel ne va spune ce ascunde "Iranul, sub voalul aparentelor". Colegul sau, Rithy Panh, demonteaza "Masina de ucis a Khmerilor rosii". Mult asteptat este "Persona non grata" al cunoscutului Oliver Stone care, in luna mai, la Cannes, ne impartasea dificultatile incursiunii lui in Cuba. O alta sectiune, "Punct de intalnire", este inchinata realitatilor contemporane. Se vor regasi, aici, cineasti din lumea intreaga, apartinand tuturor generatiilor, de la vestitul Nanni Moretti, cu scurtmetrajul "Ultimul client", la Bakhtiar Kudnajarov, un Kusturica al Asiei Centrale, la romanul Calin Netzer, al carui debut in lungmetrajul de fictiune cu "Maria", multipremiat la Locarno, calatoreste cu succes prin festivalurile lumii. De multe ori, cand intru in somptuosul teatru Calderon de la Barca, sediul festivalului, ma gandesc ca atat de realistul Valladolid nu si-a propus sa contrazica programatic spiritul protector al locului cu al sau "La vida es sueno" ("Viata este un vis"), ci doar ca presiunea istoriei este mai puternica.