Femeia în presă: de la „satelit al bărbatului“ la „Vei fi al meu!“

Un episod arareori întâlnit în interbelic: femeia, la înălţime, în atenţia tuturor jurnaliştilor

„Weekend Adevărul“ vă propune o incursiune de proporţii istorice prin diversele portrete ale „sexului frumos“ autohton, aşa cum au fost ele ilustrate de presa din România.

„Voia, pur şi simplu, să mă înjunghie deoarece nu mi-am terminat treaba. Asta striga tot timpul: «Termină-ţi treaba, laşule!». A zis că sunt sclavul ei: «În seara asta vei fi al meu!». Sub ameninţarea cuţitului, m-a dezbrăcat uşor" - această mărturie zguduitoare, care-i aparţine lui Nicolae Stan, taximetrist de 34 de ani, în oraşul Tulcea, a fost bifată, la finalul lunii trecute, în toate programele de ştiri. Informaţia a fost recitată, ca la şcoala BBC, de către reporteri cu zâmbete complice, reţinute, iar televiziunile au creat montaje încântătoare ca suport video.

Luminiţa Perijoc, bruneta deocheată care îşi ascunde perfect cele 30 de primăveri, autoarea prea deloc cugetatei isprăvi, a fost numită de mass-media „năbădăioasa clientă", „Angelina noastră", „văduva neagră", „devoratoarea"  şi în alte feluri care fac trimiteri la lucruri mai ruşinoase. Portretul aproape-jurnalistic făcut „Angelinei" este însă doar un exemplu al uneia din cele mai întâlnite forme în care sunt zugrăvite astăzi apariţiile episodice ale femeilor în presa scrisă şi audio-vizuală.

Este emblematică însă această fotografie provincială pentru felul în care e proiectată imaginea femeii în mass-media? Sunt, chiar aşa?, deprinderile frivole ale domniţelor contemporane cele care stăpânesc hârtia tipărită şi sticla televizorului? Au monopolul astăzi iubitoarele de cochetării, lux, bârfe, mofturi şi bagatele? Fiicele Evei, sursele ispitelor? Ar fi trivial, chiar eronat, să mărginim într-un mod aşa obtuz reflexia femeii în mass-media, căci nu dintotdeauna a fost ea o simplă fată de la pagina 3.

Am privit în presa de ieri şi de oarecând, le-am căutat pe fete, pe domnişoare, pe doamne, le-am văzut şi am fost, ca simpli cititori, martorii emancipării lor, aşa cum a fost consemnată în gazete şi în reviste. Le-am văzut, la 1930, purtând încă cicatricile hamului patriarhal şi le-am citit discursurile în care înfrânau, la 1940, atitudinile pleziriste ale semenelor lor. Nu ne-a fost străină nici captivitatea în dialectica progresului, limitarea între producţie şi reproducţie, dar cel mai clar am putut să le contemplăm astăzi, fudulindu-se fluşturatic ori urmărindu-şi cu sobrietate target-ul de femei de succes. Atent ancorate în politică sau navigând în larg, pe internet. Acestea sunt doar câteva portrete, câteva tuşe sumare, câteva imagini simbolice, sepia sau prea colorate, ale celor mai pregnante apariţii ale femeii în presă.

Portretul luptătoarei în interbelic

„Femeile, la rându-ne, să nu uite că rolul lor principal şi covârşitor rămâne tot acela de stăpână a căminului, de îndrumătoare a copiilor, care vor forma generaţia nouă a acelora ce trebuie să poarte înainte făclia progresului în domeniul ştiinţific, dar şi în cel moral, mai ales în cel moral", scria, la 4 ianuarie 1930, în ziarul „Universul", Aura Sachelarie, nepoata lui Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru liber al României antedecembriste.

Click aici pentru fotogalerie.


Vasăzică, aceasta era ocupaţiunea principală a femeii interbelice, deci, mai cu seamă, ocupaţiunea mintală a sa. Totuşi, aşa arătau primii paşi sfioşi ai femeii către modernitate, recunoaşte chiar autoarea pertinentei analize „Energia femeilor", care nuanţează decisiv: „Este femeia o fiinţă plăpândă, care nu poate face sforţări de energie? Ca să se poată răspunde, să ne gândim la ţăranca noastră, care munceşte alături de bărbat".

„Femeile sunt oarbe!"

Tot în „Universul" se găseau şi discursurile înflăcărate ale Alexandrinei Cantacuzino, soţia fostului prim-ministru conservator Grigore Cantacuzino, poate cea mai înflăcărată feministă a vremii, o feministă modernă care privea, totuşi, cu scepticism modernitatea. Se înverşuna ea la fiecare adunare a cercurilor de femei a căror rază vocală era, critica fără urmă de îngăduinţă „femeia păpuşă, femeia obiect de plăcere şi de lux, femeia parazitară, infantilă", căci nu cu ea se poate păşi în lumea nouă ce avea să se ridice. „Credeţi că omogenitatea familiei va fi mai bine asigurată când soţia va intra într-un partid, iar soţul într-altul? Femeile să fie întâi de toate mame!", susţinea aceeaşi Alexandrina Cantacuzino de la prezidiul grupării femeilor din sectorul de Negru, unde au participat, după cum scrie „Universul", numeroase doamne de cartier.

Chiar şi comercianţii autohtoni înfierau nefastele năravuri ale domniţelor, decretând pitoresc: „Femeile sunt oarbe! Multe femei nu observă relele urmări ale fardurilor, cremelor şi pudrelor. Singurul ten care este frumos este acela care este natural. Suprimaţi cusururile prin întrebuinţarea Pomadei Cadum. Aplicaţi puţină Pomadă Cadum."

Femeia: după vorbă, după port

Pe de altă parte, anchetele implicate ale jurnaliştilor de interviu, care dau glas vocilor avizate - procedeu moştenit şi în presa contemporană - privesc cu acelaşi scepticism implicarea femeii în treburile mai importante ale statului. „Să se înscrie femeile în politică?", se întrebau jurnaliştii de la „Adevărul" la începutul lui 1930. Răspundeau, printre alţii, Ioan Cantacuzino şi Constantin Argetoianu.

Academicianul Cantacuzino: „Femeia trebuie să se ferească să-şi compromită prestigiul întrebuinţând metodele învechite ale partidelor de la noi. Trebuie să fie o forţă de apropiere, nu de vrajbă şi distrugere". Conservatorul Argetoianu: „Socotesc că bărbaţii, când fac politică, fac o prostie. N-aş îndrăzni din politeţă să calific şi actul doamnelor de a se înscrie în politică. Cred că, deocamdată, rolul femeii ar fi mult mai potrivit cu firea ei dacă şi-ar mărgini activitatea la chestiunile de ordin gospodăresc şi economic".

Click aici pentru fotogalerie.


Marele istoric al românilor, Nicolae Iorga, deplângea imaginea nedreaptă a femeii în epocă. Or, această situaţiune poate fi îndreptată, susţinea academicianul la sala „Dalles", într-una din conferinţele sale din cliclul „Doamne şi domniţe". „Verbul înflăcărat, adesea duios, şi informaţia strict ştiinţifică prezentată în cea mai desăvârşită haină literară a reţinut atenţia auditoriului", după cum scria, la 14 ianuarie 1940, ziarul „Neamul Românesc", publicaţie patronată de Iorga. Şi erau irefutabile aceste teze istorice, căci, într-adevăr, doar prin prisma femeilor s-a putut naşte portul românesc, dar mai importante au fost femeile în România când, din străinătate, au venit la noi în ţară întru căsătorie doamne care purced din vechi şi mari familii străine.

„Dumnezeu cu mila!"

La câteva zile distanţă, pentru a echilibra balanţa, „Neamul" le şi critica pe femei, deoarece „Straja Ţărei" are misionare îndatoriri de îndeplinit, iar doamnele se cam dădeau în lături. „Din ce în ce mai mult, gospodinele noastre de azi nu mai sunt cele de odinioară", arătau redactorii „Neamului". „Este drept, mirajul oraşelor, cu toată superficialitatea lor lustruită, contribuie permament la vătămătoare interpretări a lucrurilor, la slăbirea calităţilor bune şi la diformarea lor.

Înclinările proaste, nezăgăzuite, şi lipsa de îndrumări duc la lâncezeala care se observă în multe din gospodăriile rurale. Iar creşterea copiilor... Dumnezeu cu mila!", erau categorici aceştia.

„Ciorapii acopăr picioarele lipsite de baie"

Ce, mai precis, aducea atâta dezordine în casele frumoaselor şi rumenelor femei? „Zorzoanele sălbatece ale unei mode idioate, farastâcurile frizerilor şi veştmintele de târg bălţate în culori care sunt grozăvii de gust. Nu se mai cultivă inul şi cânepa ca să se cumpere lucruri de gata şi să umple de bani pe evreii cu magazine. Ciorapii de mătase, putrezi şi ovreieşti, acopăr picioarele lipsite de baie, dar în pantofi cu tocuri înalte", se tânguiau jurnaliştii, fără să renunţe, totuşi, la seducătorul discurs „antijidovesc" specific epocii.

Se străduiau frumoasele interbelice să-şi acorde importanţă, însă nu era uşor atunci când un „sburător" ca George Călinescu, chiar dacă nu ca Lovinescu, spunea că „femeia e un satelit al bărbatului. [...] Pasiunile ei sunt strâns înfeudate instinctelor, violent practice. [...] Femeia este fizică, bărbatul - metafizic".

"Pasiunile ei sunt strâns înfeudate instinctelor, violent practice. [...] Femeia este fizică, bărbatul - metafizic."
George Călinescu

Cum a inventat Partidul femeia androgină

„Emanciparea femeii devine posibilă doar atunci când aceasta va putea lua parte la procesul de producţie la scară socială şi atunci când îndatoririle domestice vor ocupa doar o mică parte din timpul ei. Prima promisiune a emancipării femeii o reprezintă reintroducerea acesteia în industria de stat", scria ideologul Friedrich Engels, în volumul „Femeia, familia şi originea proprietăţii private". Aceste propoziţii au fost, poate, piatra ideologică de temelie ce i-a determinat pe comunişti să înstrăineze aproape iremediabil femeia de feminitate. Dar nici Marx nu le-a uitat pe femeile slabe la refuz în „Manifestul" său.

În primăvara anului ‘70,  moda era vândută tricotajelor

Visul cu femei al lui Engels

În cele aproape cinci decenii de orânduire socialistă, femeia a mai primit o sarcină. La propriu: contribuţia reproductivă adusă naţiunii. Iar discursul mediatic despre femeie a devenit unidimensional, a fost obturat, tovarăşele - de muncă şi de viaţă! - fiind intim legate de vitalitatea industrială şi demografică a naţiunii române. Visul cu femei al lui Engels s-a împlinit: trăsăturile androgine ale „sexului frumos" s-au universalizat. Femeile îşi iubeau, desigur, viaţa lor ştearsă, posturile prost plătitie, primeau cu plăcere oboseala care le măcina. Nicidecum cu resentimente, frustrare sau amărăciune. Femeia devenea cetăţeancă.

„Muncitoare, ţărănci muncitoare, lucrătoare în domeniul ştiinţei şi culturii, învăţământului şi sănătăţii, activiste obşteşti, gospodine!, CC al PMR este ferm convins că în viitor veţi munci cu abnegaţie şi entuziasm împreună cu întregul popor, pentru traducerea în viaţă a politicii partidului de industrializare socialistă a ţării, de continuă dezvoltare", le spunea Ioan Gheorghe Maurer femeilor la 8 martie 1960. Discursul - corect politic! - publicat în ziarul „Munca" era prilejuit de cea de-a 50-a aniversare a Zilei Internaţionale a Femeii.

Sub semnătura „tov. Maria Rosetti", tot „Munca" publica o analiză comparativă a femeii în lume. Vajnicele luptătoare din ţara noastră, neîndoielnic superioare oricăror altor burgheze nesocotite, erau gratulate pilduitor în presa comunistă. Un fragment. „Muncitoarei negre din SUA i se plăteşte de 3 ori mai puţin decât celei albe şi de 7 ori mai puţin decât unui muncitor".

Dar mai erau şi criticate, căci numai aşa vine progresul. Erau amintite cuvintele retorice ale marelui savant Gheorge Marinescu: „Nu este dureros să ştii că se face în mod mai raţional creşterea păsărilor şi a animalelor decât a copiilor?". Era alarmantă problema natalităţii în 1960, căci, potrivit statisticilor din „Munca", din 100 de pui de găină mureau 3, din 100 de viţei mureau 4, dar, din 100 de copii mureau până la 27! Iar această comparaţie ilustrează, poate, cel mai limpede locul femeii în societate.

Maternitate fără femei?

Destinderea ideologică a anului 1964 a reanalizat, totuşi, soclul pe care dăinuia muncitoarea comunistă. Se vedea clar că femeia română e competentă. 9 martie 1965, „România Liberă": „Un spital, o maternitate, o creşă nu pot funcţiona în afara prezenţei femeii. O filatură, o ţesătorie, o fabrică de tranzistori sau de piese fine, o fabrică de tricotaje sau de confecţii, o crescătorie de păsări, o seră - de asemenea. Şcoala, teatrul, atelierul de creaţie, planşeta, numeroasele forme de activităţi obşteşti, cum sunt comisiile de autoritate tutelară, de împăciuire, asistenţă socială, bibliotecile de casă, cercurile de citit etc. etc. - cu alte cuvinte, toate acele domenii de activitate unde gingăşia, fantezia, solicitudinea, disponibilitatea sufletească fac parte din înseşti atributele muncii, sunt de neconceput în afara prezenţei şi contribuţiei femeilor."

Studentul Liiceanu şi căldura feminină

Chiar oficiosul partidului, ziarul „Scînteia", vorbea, la aceeaşi vreme, despre „Noua demnitate a femeii": „Peste 430.000 femei lucrează în industrie, peste 170.000 în învăţământ, cultură şi artă, mai bine de 150.000 în sectorul circulaţiei mărfurilor, 120.000 - pe tărâmul ocrotirii sănătăţii, al asistenţei sociale, în cultură şi sport". Aceasta nu înseamnă că nu era apreciată deloc căldura înnăscută pe care o emană adesea femeia. Frumos spunea chiar studentul Gabriel Liiceanu, în pagina cu numele „Cum ne văd ei?" din revista „Femeia" lunii martie, 1965: „Sunteţi de acord că e mai plăcut să urmăreşti un curs alături de o colegă? Nu, vă asigur că asta nu afectează cu nimic eficienţa cursului. Numai că atmosfera împrumută ceva din graţia celei de alături şi devine mai caldă". Sublim!

În tot acest peisaj, un element aparte, înscris perfect în cultul personalităţii ultimelor două veacuri de comunism, a fost Elena Ceauşescu. Exemplu influent pentru orice reprezentantă a „sexului frumos, socialist", Elena reprezenta chintesenţa femeii comuniste. Era numită simultan academician, doctor, inginer, soţie devotată şi mamă, iar vitalitatea cultului său a stat în abilitatea de a împărţi cu soţul atât spaţiul public, cât şi puterea politică.

"Sunteţi de acord că e mai plăcut să urmăreşti un curs alături de o colegă? Nu, vă asigur că asta nu afectează cu nimic eficienţa cursului. Numai că atmosfera împrumută ceva din graţia celei de alături şi devine mai caldă."
Gabriel Liiceanu
studentul din anul 1965

„Nu simt nostalgia sobei, a spălării rufelor la albie"

Chiar dacă politica de partid şi de stat trasa categoric destinul femeilor, preocupările lor în comunism, nicio personalitate puternică nu poate fi încorsetată, cenzurată. În presa comunistă, muncitoarele, gospodinele, studentele, elevele şi-au exprimat nestăvilit necazurile şi supărările, satisfacţiile şi fericirile, aşa cum au putut ele, aşa cum au ştiut. Femeia anonimă a avut şi nume în ziare, chiar dacă, pe lângă acesta, era specificată şi încadrarea în sectorul de producţie. Au dat glas gândurilor maşiniste, inginere, învăţătoare şi brigadiere. Sucevence, sascutene sau femei simple din raionul Brăila. Acestea sunt mărturiile lor - dar şi ale tovarăşilor lor de producţie -, aşa cum au fost tipărite în „Scânteia", „Munca", „România liberă", „Scânteia Tineretului" sau „Femeia". Şi, adesea, în „Femeia", femeia chiar era femeie! 

- „Femeia", martie 1970:

 „Numai viaţa într-un oraş mare îţi oferă posibilităţi de a te cultiva." Ioana Taraş, Buzău

„Provincialismul nu depinde atât de loc, cât de individ." Învăţătoarea Olimpia Ciobaniuc, satul Rogojeşti, comuna Mihăileni, judeţul Botoşani.

„Poţi fi modern şi la Osica!"  Profesoara Steluţa Marcu, satul Osica, judeţul Olt.

- „Scânteia tineretului", 6 ianuarie 1988:

„Sunt sascuteană. De profesie sunt operator chimist şi am lucrat mai întâi la Mărăşeşti. Mă bucur să lucrez, alături de tovarăşele din localitate, în această nouă întreprindere."  Mioara Diaconu, brigadieră la Întreprinderea de Industrializare a Sfeclei de Zahăr din Sascut, Bacău.

- „Scânteia", 9 martie 1965:

 „Văzându-le cu atenţia concentrată asupra montării vreunei piese minuscule, mă gândeam, uneori, că tot aşa vor fi arătat şi bunicele lor, aplecate însă deasupra gherghefelor sau a broderiei. Arniciul şi borangicul au rămas în lada bunicii. Ele au, pe lângă însuşirile moştenite, cunoştinţe temeinice în domeniul ştiinţei şi tehnicii avansate. Din mâinile lor ies semiconductorii, piese complicate, lucrate cu migală şi precizie, necesare aparatelor radio şi televiziune, automatizării proceselor de producţie, telecomunitaţiilor."  Corneliu Andriescu, inginer-şef la Întreprinderea de piese radio şi semiconductori Băneasa, despre „tovarăşele de muncă".

- „Femeia", aprilie 1970:

 „Având familie, copil, prin urmare fiind gospodină (inevitabil), nu simt nostalgia sobei, a spălării rufelor la albie, a bucătăriei laborioase. Agreez şi preţuiesc facilităţile aduse de aragaz, aspirator, maşina de spălat, semipreparate culinare."  Mariana Caroli, Bucureşti.

- „Femeia", septembrie 1970:

„O, nu vă temeţi, femeia de azi nu se poate plânge c-ar putea fi confundată cu sexul tare. O, nu vă fie teamă că şi-a pierdut feminitatea, devenind mai complexă. Un asemenea pericol este ireal."  Elena Modrogan, învăţătoare

- „România liberă", martie 1965:

 „Nicio fisură, niciun por n-am găsit în semnătura Lucreţiei pe locomotivele Diesel Electrice. Este unul din cei mai bun sudori ai uzinei"  Inginerul Antonia, de la secţia „Montaj general locomotive" a Electroputere Craiova, despre colega sa, Lucreţia Pavel.

- „Munca", 8 martie 1960:

„De ziua ta, măicuţă, te-aşteaptă flori pe masă, Şi-un dat micuţ te-aşteaptă când vei veni acasă."  Elevă de grădiniţă, Bucureşti.

- „Femeia", martie 1965:

 „Credem că organizaţiile UTC pot să facă mai mult în colaborare cu o serie de organisme care au răspunderi directe în ceea ce priveşte pregătirea fetelor pentru viaţa familială, sprijinirea tinerelor mame, educarea sanitară a fetelor, iniţierea tinerelor gospodine. În această direcţie, mi se pare că ar fi necesară şi lărgirea activităţii pentru editarea unei literaturi specifice care să vină în ajutorul fetelor. Ne gândim că putem face mai mult pe linia educării estetice a fetelor, dezvoltarea gustului estetic se răsfrânge asupra ţinutei vestimentare, activităţii la locul de muncă şi în cadrul gospodăriei". Ion Iliescu, ministrul Tineretului.

Sfaturi şi idei practice în „Femeia"

 „Pentru combaterea bărbiei duble exersaţi aducerea bărbiei în piept, lăsarea capului pe spate sau rotirea lentă a capului în ambele sensuri. Mişcările trebuie executate într-un ritm lent, pentru a evita ameţeala."

 „Primăvara din '70 este primăvara tricotajelor!"

 „Folosind ciorapul (dezinfectat) drept sită, preparaţi mai repede sucurile, jeleurile. Trecând un ciorap de nylon peste suprafaţa discului, se curăţă foarte bine, mai ales în şanţuri. Tot cu ajutorul lui puteţi lustrui şi încălţăminte de piele şi pereţii de la bucătărie de grăsimi şi aburi."

„Fiţi dumneavoastră înşivă mai mult ca niciodată. Uniformitatea la care ne-a constrâns moda anilor trecuţi, unofirmitate impusă în numele unei singure linii de modă, nu ne mai apasă. Nu mai există reguli, nu mai există canoane! Moda actuală, moda anului 1970, constă în aceea că nu există nicio modă. Există un singur canon: SUPLEŢE. Trebuie să fiţi subţire."

„Corpul trebuie să-şi păstreze temperatura de 37 de grade. Pentru aceasta, multe dintre dumneavoastră îşi aleg o îmbrăcăminte prea groasă, prea prea şi foarte strânsă pe corp. Trebuie să vă gândiţi că un bun izolant contra frigului este chiar aerul. Nu purtaţi jartiere sau ciorapi cu elastic, care împiedică circulaţia. Când mergeţi, nu vă crispaţi, căci dacă sunteţi destinsă şi respiraţi, uitaţi de temperatura de afară. Începeţi lupta contra frigului încă de la sculare. În faţa ferestrei deschise, timp de 5 minute, faceţi câteva sărituri cu coarda, respirând adânc. Sau 20 de sărituri ca broasca. În sfârşit, ca să nu suferiţi de frig, trebuie să nu vă fie teamă de frig. Trebuie să umblaţi cu pasul rapid şi viu, cu umerii drepţi, capul sus, să admiraţi picăturile de ploaie sau zăpada."

"Percepţia fizică a unei prezenţe feminine contează poate mai mult decât capacitatea profesională. Există această realitate misogină. Femeile nu sunt atât de agresive ca bărbaţii. Dacă o femeie ar reacţiona tipic masculin, ar fi sfârşitul lumii! În schimb, femeile care apar la televizor mi se par mai agresive decât cele din presa scrisă. În public se mobilizează alte ambiţii şi frici."
Aurora Liiceanu psiholog

"Astăzi nu mai există femeia urâtă şi inteligentă sau femeia frumoasă şi proastă. Astăzi, femeia inteligentă îşi modelează şi imaginea."
Manuela Bratosin Psiholog

Noua femeie: „frumi", „scumpi" şi „drăgu"

„Premieră macabră: prima femeie din România care s-a sinucis prin împuşcare", „Sexi-vecinica Vancea, în ipostaze fierbinţi cu o brunetă", „Supersexy în luna a cincea de sarcină!", „Poartă budigăi la concerte" - acestea sunt câteva dintre titlurile de presă dintr-o zi banală de început de toamnă. Aşa arată, astăzi, femeile în presa noastră scrisă.

Monopolul frumosului neacoperit

Desigur, nu vorbim aici despre acelea care îşi asortează feminităţii o culoare politică - ele îşi văd de viaţa lor, se mărită, se luptă cu pliciul politic, le înfrânează, cu tact, pornirile adversarilor, oricum, rămân nepăsătoare la cerneala care se varsă pentru ele.

Mai sunt, de ce să nu recunoaştem?, şi elogiile binemeritate făcute femeilor de succes, corporatistelor care au cucerit vârful ierarhiei profesionale, emeritelor, femeilor de ispravă.

Sunt însă neglijabile acestea din urmă, căci jurnaliştii cu experienţă, rafinaţi în ale showbizului, au grijă ca damele dependente de publicitate să nu intre în sevraj. Ba chiar le oferă supradoze considerabile! Ele sunt noile femei, fotografiate purtând machiaje stridente, stilizate nefardat în cuvinte simple. Nu-i nicio mână invizibilă care să orânduiască acest monopol, sunt doar ochii larg deschişi ai celor care apreciază frumosul neacoperit, fără mister. Modă dictată de cântăreţe, de top-modele, de comerţ, în general.

„Acadea param pam pam"

Apreciază românii aceste imagini? Le place, cum să nu le placă! Un exemplu: videoclipul oficial al piesei „Lolipop param pam pam" (n.r. - Acadea param pam pam), interpretat de cântăreaţa Alexandra Stan, a strâns 7,4 milioane de persoane interesate de clasa solistelor din România. Unul dintre comentariile ascultătorilor: „This porn has some nice music" (n.r. - Acest film porno conţine ceva muzică drăguţă).

Iar aceste tendinţe sunt uşor împrumutate de către aspirantele anonime la titlul de vedetă. Se fotografiază şi ele şi postează pe reţelele de socializare îmbrăcate în câte un costum de baie minuscul, cu apa mării şiroindu-le pe trupurile tinere. Primesc şi ele comentarii de la domni generoşi - „Eşti frumoasă!" sau mai puţin pedantele „Ce frumi, ce scumpi eşti!", „Eşti drăgu" - dar n-au încă anvergura necesară pentru mass-media.

„Ce-ţi mai place!"

Dacă, în urmă cu câteva decenii, cele mai interesante fotografii cu femei erau acelea în care domnişoarele purtau machiaj, erau îmbrăcate atent şi dichisite prudent, tendinţa imaginilor vândute de ziarele de astăzi este indiscutabil opusă. Fie pentru că nu mai ştiu oamenii cum arată divele fără plastic, fie doar pentru că gustă can-canul, un articol care se ascunde sub un titlu ca „Inna, ce urâtă eşti fără machiaj!" atrage, cu siguranţă, mai mulţi potenţiali cititori decât „Andra, aranjată de trei specialişti" - faceţi acest test pe internet!

Nu este de neglijat nici apropierea pe care au cultivat-o jurnaliştii pentru femeile despre care scriu. Nu de puţine ori, titlurile sunt, de fapt, apeluri directe către acestea: „Inna, ce-ţi mai place să faci nudism!" sau „Oana, te-ai umplut de celulită!". Le ţin aproape gazetarii pe fetele transformate în subiect de presă, le prezintă ca şi când ar fi lângă ei, iar asta nu poate însemna decât că incluziunea femeii în mass-media a fost făcută. Femeia are, acum, drepturile ei.

"Există un anumit profil al femeii mediatizate, care arată bine, dar care nu are consistenţă intelectuală. Domină femeia păpuşă, axată pe partea ludică şi care satisface interesul publicului. Pragul critic a scăzut, iar publicul de astăzi are cerinţe reduse legate de educaţie şi repere morale."
Keren Rosner psiholog psihoterapeut

"Femeia care apare pe sticlă trebuie să dea impresia de inteligenţă, să fie voluntară şi să afişeze un statut ridicat. Toate acestea duc la reprezentarea feminină modernă: femeia cu mască. "
Anca Munteanu psiholog