Femeia muntelui

Aceasta este povestea Mariei Bordea. De aproape o jumătate de secol locuieşte în Bucegi. În tot acest timp, a administrat cabanele Omu, Caraiman şi Babele, iar din 1992 e stăpână la Diham

Aceasta este povestea Mariei Bordea. De aproape o jumătate de secol locuieşte în Bucegi. În tot acest timp, a administrat cabanele Omu, Caraiman şi Babele, iar din 1992 e stăpână la Diham

O cunosc pe Mama Oara de câţiva ani. Femeia asta are o poveste fascinantă. Locuieşte de 43 de ani în Munţii Bucegi. A fost cabanieră la Caraiman, la Omu, la Babele, iar din 1979 e la Diham. Dar mai e şi povestea solidarităţii umane. După ce cabana Diham a ars, în 2002, Maria Bordea, adevăratul nume al cabanierei, a reconstruit totul cu ajutorul turiştilor pe care îi ştia de o viaţă. Toţi au sărit s-o ajute, chiar şi din străinătate, unii cu donaţii, alţii muncind pe şantier.

Am găsit-o pe Mama Oara în bucătărie, la Diham, zilele trecute. Făcea mâncare, că aşteptau clienţii la masă. Cabana era plină de oameni. Abia am reuşit s-o iau câteva minute din faţa aragazului, ca să mai stăm de vorbă. Mică de statură, sprintenă, nici nu zici că a trecut prin atâtea de-a lungul vieţii, la cei 65 de ani ai săi. Soţul i-a murit în 2005. S-a îmbolnăvit Gheorghe Bordea când a văzut vechiul Diham arzând. Au fost amândoi cabanieri. Doi munţomani adevăraţi.

Omu, Caraiman, Babele, Diham

Totul a început în 1964. Cei doi tineri însurăţei aveau patima muntelui, că doar se născuseră în apropierea crestelor înzăpezite, la Râşnov. Şi-au zis că mai bine s-ar face cabanieri. Aşa că au depus o cerere de muncă la ceea ce se numea pe atunci Întreprinderea de Hoteluri şi Restaurante din Sinaia. Cu aprobarea în buzunar, au plecat spre Cabana Omu, de care au avut grijă până în 1970. Tot în perioada aia, mai precis din 1966 până în 1970, au administrat şi Cabana Caraiman. Pe urmă au trecut la Cabana Babele, unde au stat până în 1979, iar după aceea au lucrat numai la Diham.

Nenorocirea din 2002

Clienţi? Nu, rude. Aşa şi-a tratat mereu clienţii Mama Oara. S-a legat un fir greu de rupt între sufletele oamenilor. Şi asta s-a văzut mai târziu. Cei doi munţomani au reuşit să cumpere Cabana Diham în 1992. Dar a venit nenorocirea, 10 ani mai târziu. Un incendiu a mistuit toată clădirea. Pompierii au spus că asta s-a tras de la instalaţia electrică, din cauza unui scurtcircuit. "Am rămas atunci numai cu hainele de pe noi. Doar grajdurile au scăpat", povesteşte cabaniera. Ce puteau să mai facă? Aveau o casă în Râşnov, dar n-au vrut să se întoarcă la oraş. Şi-au încropit o cămăruţă în grajdul fostei cabane. Au stat acolo un an.

Ajutoare din toată lumea

Şi de aici începe povestea solidarităţii umane. Primii care au sărit în ajutorul soţilor Bordea au fost salvamontiştii din Râşnov şi Buşteni. Timp de patru luni au cărat molozul de la Diham. Vânătorii de munte de la o unitate din zonă le-au adus pături. Cei de la gaze au refăcut întreaga instalaţie. În acest timp, cabanierii au încropit o cameră, tot în grajd, cu şase paturi, plus o sală de mese, pentru turiştii care veneau în continuare în zonă. Abia în 2003 s-a început ridicarea noii cabane. Au apărut ca din pământ fonduri şi materiale, sub formă de donaţie. "M-au ajutat oameni de afaceri din Bucureşti, dar şi din alte ţări", povesteşte Mama Oara. Au venit ajutoare, constând nu numai din bani, dar şi din materiale, din Olanda, Germania, Israel, dar şi din alte ţări. Alţii au venit, pur şi simplu, să muncească pe noul şantier. Că erau electricieni, zidari sau tâmplari, toţi îşi luau concediu şi veneau în "tabăra" de muncă.

Reunirea familiei

Mai e de lucru şi azi la Diham. Dar cabana e aproape gata. "Aştept un transport de saltele din Germania", zice gazda. Din totalul celor 36 de camere ale noii clădiri, jumătate sunt deja gata de oaspeţi. O întreb pe Mama Oara dacă mai merge şi azi pe munte, cu raniţa, pentru aprovizionare. Se uită la mine lung, de parcă am comis cea mai mare gafă. Auzi, cum să nu poată! "Am 32 de ani şi jumătate", râde ea. O ajută şi fiul ei la treburi. Ce proiecte are? Vrea să-şi strângă într-o zi toată familia. Aşa îi numeşte ea pe toţi turiştii care i-au călcat pragul în ultimii 43 de ani. Şi care au ajutat-o la necaz. Dacă vin toţi în acelaşi timp, o să fie primul "miting" organizat în Bucegi.

M-au ajutat oameni de afaceri din Bucureşti, dar şi din alte ţări. Acum aştept un transport de saltele din Germania.
Maria Bordea

O viaţă cu raniţa în spate

Vreţi să ştiţi ce înseamnă munca la o cabană? Dincolo de frumuseţea muntelui şi de aerul curat e ceva de speriat. Trebuie să faci câteva drumuri pe săptămână, fie iarnă, fie vară, până la baza muntelui, pentru aprovizionare. Dacă nu poţi cu maşina, din cauză că plouă sau nămeţii sunt cât casa, o iei pe jos, pe cărări de piatră, cu raniţa în spinare. "Plecam seara la drum şi mă întorceam noaptea", aud de la gazdă. Nu putea s-o ia din loc în timpul zilei, pentru că atunci avea alte obligaţii, trebuia să facă mâncare, curăţenie, la care se adăuga şi contabilitatea.