Felul în care este aranjată o casă reflectă relaţiile interpersonale

"Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească (...) parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!" scria în "Amintiri din copilărie" Ion

"Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească (...) parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!" scria în "Amintiri din copilărie" Ion Creangă. Pentru psihologi, felul în care este aranjată o casă exprimă totul despre relaţiile dintre membrii unei familii.

Sub acoperişul unei cocioabe cu o singură cameră sau al unui palat de sute de metri pătraţi se formează orice familie. Noţiunea de "casă" defineşte pentru fiecare dintre noi un spaţiu al trăirii şi al devenirii unei familii. "Acasă" este sinonim pentru oricine cu "familie".

În ultimii ani, conform sondajelor efectuate în mai multe ţări europene, din ce în ce mai mulţi oameni consideră casa ca fiind una din priorităţile majore în viaţă, la egalitate cu sănătatea şi prosperitatea copiilor lor. Locuinţa a devenit pentru familiile europene una din investiţiile principale, finanţate din bugetul familiei. O arată şi cifrele din ce în ce mai mari înregistrate de sectorul decoraţiunilor şi amenajărilor interioare, dar şi de cel al publicaţiilor dedicate acestora.

Care este însă explicaţia psihologilor legată de această creştere continuă a legăturilor noastre cu căminul familial? Alberto Eiguer, psihanalist şi terapeut familial, afirmă că "locuinţa reflectă ceea ce suntem. Subconştientul şi spaţiul în care trăim sunt intim legate şi se modelează unul pe celălalt".

Dincolo de raţionamentele şi principiile logice care guvernează întotdeauna decorarea şi împărţirea spaţiului de locuit, există totdeauna ceva din personalitatea celor ce locuiesc în acea casă care se imprimă spaţiului. Imaginarul fiecărui membru al familiei modelează în mod inconştient locuinţa cu visele, amintirile şi secretele sale. "Loc privilegiat al intimităţii, locuinţa unei familii este modelată de subconştientul celor care locuiesc în ea", explică Alberto Eiguer.

"Fiecare zonă a unui cămin este încărcată de emoţii, de bucurii şi de necazuri", aminteşte Albert Eiguer, care utilizează în terapia de familie teste ce cuprind şi locuinţa. Rolul acestor analize este de a depista în diversele aranjamente şi zone dintr-o casă eventualele aspecte care pot sugera tensiuni sau dezacorduri între membrii unei familii.

Nu numai subconştientul modelează spaţiul comun de trai al unei familii. În general, faptul că membrii familiei se simt bine în căminul comun se datorează părinţilor, explică specialistul francez. Dacă în intimitatea sa, fiecare membru al familiei se regăseşte în obiectele şi în amenajările casei, echilibrul familiei este stabil.

"Chiar dacă există în permanenţă dorinţa de a reloca, de a rearanja, de a redecora casa", spune Perla Serfaty-Gazon, autoarea unei lucrări intitulate "Acasă, teritoriile intimităţii".

Tocmai aceasta este şi caracteristica unui cămin: este, la fel ca şi un organism viu, cum este familia, într-o permanentă schimbare. O casă nu este concepută o dată pentru totdeauna pentru toţi. Spre exemplu, pe măsură ce un copil creşte, şi spaţiul alocat lui devine din ce în ce mai mare. Spaţiul accesibil lui se modelează conform nevoilor sale.

Camera copilului, un mic paradis

Viitorii părinţi amenajează şi decorează camera copilului încă înainte ca acesta să se nască. La început, totul este impecabil şi ordonat, dar pe măsură ce copilul creşte şi învaţă să meargă, începe să exploreze şi să se joace.

Camera îi aparţine, iar părinţii trebuie să-i respecte acest spaţiu privilegiat. De multe ori, părinţii sunt exasperaţi; nu pot înţelege cum poate copilul să se simtă atât de bine într-o cameră care arată ca după război. Dar ceea ce numim noi dezordine este de fapt o ordine specială (personală) pentru copil. În ordonarea lucrurilor sale, se ghidează după alte reguli decât ale noastre. Nu este surprinzător că preferă ca podeaua să fie locul unde se joacă, unde îşi lasă jucăriile.

În această "dezordine", copilul se regăseşte de fapt pe sine. În restul casei este normal ca părinţii să îi impună să respecte "ordinea" lor. Astfel, copilul va învăţa să se conformeze unor reguli de convieţuire, dar în camera lui trebuie lăsat liber să îşi aranjeze lucrurile cum vrea.

Ajuns la adolescenţă, copilul are nevoie de alte criterii de amenajare a spaţiului său intim dar şi a spaţiului comun în care intră în relaţie cu ceilalţi. Părinţii se obişnuiesc greu cu ideea că spaţiul pe care l-au amenajat pentru bebeluş trebuie schimbat pe măsură ce copilul creşte.

O casă bună, o casă care "se mişcă"

Felul în care delimităm diversele zone dintr-o casă pentru uzul fiecăruia şi felul în care se circulă şi se comunică între aceste zone reflectă relaţiile dintre membrii unei familii. Aceste delimitări nu au de-a face cu mărimea unei locuinţe. Françoise Partier, consilier de cuplu, susţine că, în organizarea spaţiului familial, regulile de folosire a acestuia sunt strâns legate de calitatea relaţiilor dintre membrii unei familii.

Tocmai pentru a salva familiile aflate în criză, specialista franceză le propune celor aflaţi în impas să redefinească spaţiul în care trăiesc, să-l redecoreze şi să redefinească zonele comune. Dacă acoperişul comun este un al doilea organism pentru fiecare membru al familiei, un adăpost este şi un loc privilegiat unde fiecare, părinte sau copil, îşi exercită relaţiile cu ceilalţi, învaţă să ţină cont de nevoile şi dorinţele lor, dar şi să îndeplinească dorinţele acestora.

Mărimea unei case nu conferă neapărat şi fericire familiei. Dacă copiii au baia lor, asta nu înseamă că toate problemele din sânul familiei sunt rezolvate. Care ar fi însă cea mai bună formulă de organizare a unui cămin pentru o familie modernă? "Aceeaşi ca şi pentru o familie din trecut", explică François Vigouroux, psiholog şi autorul unei cărţi intitulate "Sufletul caselor".

Căminul potrivit este cel care se schimbă în ritmul familiei. Ordinea succede dezordinea, mobilierul se schimbă odată cu creşterea copiilor, camera adolescenţilor se adaptează modului de viaţă al acestora.

Spre exemplu, pentru un adolescent, camera devine un spaţiu similar camerei de cămin a unui student: un spaţiu unde acesta doarme, citeşte, scrie, învaţă, navighează pe internet, ascultă muzică şi îşi primeşte prietenii. În cele din urmă, căminul este rezultatul inefabilei alchimii care reuneşte membrii unei familii.

Cum trebuie aranjat "universul copilăriei"

Mobilierul din camera copiilor trebuie, în primul rând, să fie adaptat "mărimii" lor. Optaţi pentru piese de mobilier scunde "în miniatură" (de exemplu, etajere la nivelul ochilor), o cutie pentru jucării (nu un dulap pentru jucării).

Toată această dispunere a obiectelor miniaturale îi consolidează copilului sentimentul de siguranţă şi control. Ideal ar fi să aibă o cameră numai a sa, chiar dacă este foarte mică. În cazul în care împarte camera cu un frate, aveţi grijă să amenajaţi o zonă pentru fiecare copil. Acolo, atât unul, cât şi celălalt vor avea un loc special.

În decorarea camerei, ţineţi seama de dorinţele copiilor. Uneori sunteţi tentaţi să le consideraţi capricii şi ciudăţenii. Amintiţi-vă că acest spaţiu este de fapt refugiul lor împotriva "pericolelor" care animă universul imaginar al copilăriei. Mai ales între 3 şi 6 ani, copilul resimte intens tot felul de temeri (de întuneric, de furtună, de apă, de animale mari).

În consecinţă, va încerca să-şi stăpânească temerile practicând diverse "ritualuri". Lasă lumina aprinsă ca să se apere de întuneric, îngrămădeşte toate jucăriile lângă uşă sau la fereastră (locul pe unde crede că ar putea intra "animalele" care îl sperie). Numai în camera lui copilul se simte cu adevărat "acasă", în siguranţă.

Locuinţa unei familii este modelată de subconştientul celor care locuiesc în ea
Alberto Eiguer, psihanalist