Fapt divers cu Leonard Cohen

Cohen îţi sopteşte la ureche numai ţie ceva profund, lucruri pe care erai hămesit să ţi le spună cineva.

Nici scandalul Ana Birchall, nici lansarea cu pompă a candidaţilor liberali, nici talpa pusă de Băsescu nevolnicului Păcuraru, nici procesul cu insula Şerpilor nu au scos lumea dâmboviţeană din marasm să o ducă prin lumea mare cât a făcut-o duminică seara Leonard Cohen care şi-a serbat, cu un concert, 74 de ani la Bucureşti. Ce vedea de pe scenă erau biserica Caşin şi Arcul de Triumf. Ce vedeam noi de pe gazonul peste care s-au întins mii de scaune albe de plastic era un geniu. Scriu “geniu” gândindu-mă amuzat la cât vor strâmba din nas geniile moralisto-artistice de prin Valahia, Transilvania&Moldova. Geniul este o specie extrem de răspândită prin intelighenţia şi “cultura“ românească. Văd exemplarele respective plimbându-şi morga când mi se întâmplă să ies din casă, prin cafenele, redacţii şi alte stabilimente, chiar mai des decât rahaţii din parcul unde îmi plimb seara câinele. Concertul lui Leonard Cohen a fost un regal. Vocea lui a rămas aceeaşi, profundă, te scormoneşte, te predispune la pase de melancolie de la primele acorduri. Spiritul lui este intact, iar versurile, pe care le ştiu din studenţie, sunt la fel de puternice şi de sensibile. Nu s-au tocit deloc, deşi sunt vreo 30 de ani de atunci, o viaţă. Te ating mai rău decât un dentist cu freza lui care se încăpăţânează să îţi scoată nervul din măsea. Cum poate provoca atâta emoţie, dată fiind simplitatea apariţiei sale scenice, e un miracol. Nici un sclipici, nici efecte de sunet&lumină. Totul redus la minimum pentru a face loc poeziei şi vocii sale tulburătoare. Cohen apare într-un costum de haine banal, pălărie, fără cravată, o cămaşă deschisă la guler. Pare să ne spună că apariţia sa acolo nu e un spectacol, e un fapt divers. Un domn în vârstă întâlnit prin cartier când aştepţi la coadă să îţi cumperi ziarul. Nimic artificial, un dialog intim între prieteni vechi, aşa sună totul. De mirare că un asemenea poet reuşeşte să umple stadioane, să facă săli pline, să vândă milioane de discuri. De ce? Poate pentru că este ceva profund în ceea ce ne spune şi de care nu ne putem lipsi. Uităm prea mult de noi, luaţi de treburi, şi ai impresia că te trage de mânecă să îţi spună că, de fapt, eşti altceva. Ceva care îţi reaminteşte că dincolo de păruiala cotidiană, de pofte, de trufie şi datul din coate, de scăderi, de preacurvie, de oh, prea multe scăderi şi greşeli, suntem fiinţe de la Dumnezeu, sensibile, cu ceva singular, şi că aceste drame - ale propriei noastre vulnerabilităţi - sunt universale. Dacă vi se pare uşor, încercaţi! E vorba despre moarte şi iubire, despre sex, despre timp şi trădări, despre zei, despre droguri şi alcool. Este vorba întâi de toate despre nenorocita asta de singurătate mai rea decât orice, care ne macină clipă de clipă până când - triumfătoare - ne bagă în pământ. Cu ce pleci acolo, pare să spună Cohen, este esenţial, aventura ta e numai a ta. Pe scenă se întâmplă mai multă linişte decât sunetele - carnea unei muzici. În fiecare clipă auzi respiraţia lui Cohen. Îţi sopteşte la ureche numai ţie ceva profund, lucruri pe care erai hămesit să ţi le spună cineva. 

Lume multă, caracuda bucureşteană, vipuri, mondeni, melomani înrăiţi, nostalgici, fani Cohen, singurătăţi câte vrei, lume obişnuită. Fireşte, e debandandă, înghesuială. Poliţia - puţină, depăşită - dă indicaţii fanteziste. Concertul pare mai curând o procesiune religioasă, atât de mare e liniştea. Cuvintele trec dincolo de scenă silabă cu silabă. Uneori, rar, lumea iese din transă pentru a cânta împreună cu Cohen Aleluiaaaa, Aleluiaaa, Aleluia… Nu că nu ar şti versurile, dar e o impietate să pui vocea ta profană peste a sa. La sfârşit, dă Dumnezeu o ploaie, chiar la ultimul cântec, asta ca lucrurile să ia aspectul ultim al unei sărbători magice.