Fabrica de flaşnete, o afacere serioasă

Singurul flaşnetar din partea de est a Europei, după cum se recomandă omul nostru, trăieşte la Olteniţa. Are o fabrică. Lucrează el şi familia lui, plus zece angajaţi. Nu-i

Singurul flaşnetar din partea de est a Europei, după cum se recomandă omul nostru, trăieşte la Olteniţa. Are o fabrică. Lucrează el şi familia lui, plus zece angajaţi. Nu-i aşa că vi se pare ciudat? Tot aşa i-au spus şi cunoştinţele sale, cu şapte ani în urmă, când s-a apucat de afacerea asta. Că nu e cu picioarele pe pământ. Dar uite că Vasile Cocoloş are acum 53 de ani şi din flaşnete îşi câştigă pâinea, plus alte 54 de produse de artizanat pe care le-a brevetat şi le-a scos pe piaţă, nu numai în România, dar şi la export.

Povesteşte omul cum s-a dus la o bancă, să ceară credit. A luat o flaşnetă şi s-a dus cu ea la funcţionarii de acolo. "Le-am arătat ce ştiu şi ce vreau să fac". A primit până la urmă banii şi s-a apucat de treabă. Era vorba de un credit de coeziune socială. Asta înseamnă că trebuie să angajezi şomeri în firma pe care o faci. N-a fost o problemă, pentru că avea de gând să şcolească tineri în meseriile tradiţionale. Tocmai meşteşugurile despre care toată lumea zice că sunt pe moarte.

Podul cu amintiri

Mai întâi a fost aeromodelismul. Se ducea la cercurile pioniereşti. Pe urmă a lucrat 20 de ani la Optica Română, ca subinginer. Cam asta i-a fost viaţa celui care avea să devină flaşnetar la a doua tinereţe. Suntem la marginea Olteniţei. Ajungem în faţa unei clădiri vechi, cu etaj. Gazda ne conduce prin ateliere. Totul se face din lemn. Materialul e pregătit la parter, decupat, iar apoi formele astfel obţinute sunt trimise la etaj, la finisaj. Văd şi podul casei. Resturi de flaşnete, jucării. Amintiri din vremea încercărilor. "Nu ştiam să lucrez cu lemnul. Am învăţat din atelierele de profil, din cărţi", zice meşterul.

De la bunic la nepoată

Trei generaţii au ajuns să lucreze în fabrica din Olteniţa. Mai întâi e socrul lui Vasile. Deşi are 70 de ani, bătrânul încă mai face treabă la strung. Apoi e flaşnetarul şi soţia lui. El supraveghează partea brută, de tăiere a lemnului, în timp ce ea răspunde de finisaje. Plus fiica lor mai mică, despre care părinţii spun că va duce tradiţia familiei mai departe. A venit timpul să vorbim despre diversificarea producţiei. Omul nostru a pornit cu flaşnetele şi a făcut vreo 40 de bucăţi, majoritatea pentru clienţi străini, până să ajungă patron. A brevetat alte 54 de produse. Forme ieşite din comun. Spre exemplu, o cutie de şah, dar în locul pieselor sunt sticluţe mici, umplute cu diverse sortimente cu alcool. Apoi cutii pentru cadouri, pentru medalii, mici "dulăpioare" în care pot fi puse sticle de vin. La care se adaugă jucăriile. Mai mult decât atât, meşterul s-a apropiat şi de muzică, pentru că timp de trei ani a făurit trofeele decernate la Gala Premiilor MTV România.

Vizitat de americani

Cum erau manufacturile pe vremuri, aşa e acum fabrica lui Cocoloş. Nu aparatele sunt baza, ci mâna omului. Bărbatul zice că l-a vizitat într-o zi reprezentantul celei mai mari firme de flaşnete din lume. Străinii ar fi vrut să fie construite în România componentele pentru "maşina" de melodii. "Prima oară mi-a zis că eu nu pot să fac aşa ceva, că nu aveam aparatele performante pe care le au ei, în ţara lor. Apoi i-am arătat nişte lucruri de mare fineţe pe care le făcusem în atelierul ăsta. Şi a rămas foarte surprins", auzim noi. "Două familii de la Ambasada SUA la Bucureşti au stat în fabrica mea o zi întreagă, să vadă cum lucrăm", spune cel care se recomandă singurul flaşnetar din partea de est a Europei.

Profesorul de muncă

De flaşnete se ocupă exclusiv meşterul. A primit comenzi pentru încă patru bucăţi. După ce se termină programul normal de lucru şi muncitorii pleacă acasă, familia Cocoloş trece la altă treabă. E vorba de noul atelier, cel de mobilă mică. Lipsesc oamenii calificaţi pentru o asemenea treabă. Problema e că în oraşele mici, unde vechea industrie s-a "topit", tocmai meşteşugurile tradiţionale dau de lucru tinerilor, cum se întâmplă la Olteniţa. Aud povestea locală, că mulţi se angajează azi ca paznici, în timp ce alţii stau acasă şi aşteaptă vremuri mai bune, trăind din ajutorul social. "E bine să munceşti, nu să te rupi în figuri. Cel mai mare câştig al meu e că i-am învăţat pe oamenii mei să muncească, să ştie o meserie", conchide patronul. Zice că la început a fost privit ca un ciudat. Auzi, flaşnete! Din asta nu poţi să trăieşti, ziceau unii. Aşa cum şi la ora asta mai sunt cârcotaşi. De, că îi merge bine, are profit şi clienţi în ţară şi în străinătate. "Uneori mi-am pus problema să plec în altă ţară. Aş fi realizat mai mult decât aici". Oferte au fost, spune omul. Dar tot la Olteniţa îl găsiţi şi acum.

"Microb" elveţian

De ce flaşnete? Pentru că a văzut aşa ceva în Elveţia, cu mulţi ani în urmă. Asemenea mecanisme se mai fac azi şi în Franţa, Olanda ori Germania, unde nu sunt mai mult de 25 de meşteri. Ce să mai zici de faptul că "uzina" asta muzicală poate să coste chiar şi 80.000 de euro, după cum merg preţurile pe mapamond. Dar cei care cumpără, oameni cu buzunarul gros, n-o fac pentru a cânta pe stradă, ca pe vremuri, ci pentru a-şi decora casa. Aparatele de azi, deşi pentru decor, sunt în perfectă stare de funcţionare, făcute după reţeta originală. Un francez a inventat, acum mai bine de 200 de ani, "uzina" de sunet. Şi când te gândeşti că totul e acţionat de o manivelă. Aşa pui în funcţiune o pompă, iar aerul e transferat într-un rezervor, pentru ca apoi să ajungă la nişte fluiere montate în exteriorul maşinăriei. Mai e şi o hârtie muzicală pe care e inscripţionat un cod. Şi tocmai acel "telex" este melodia.