FOTOGALERIE Resuscitare digitală pentru Arhivele Radio

FOTOGALERIE Resuscitare digitală pentru Arhivele Radio

Cea mai veche şi mai complexă arhivă media din România pare să fi văzut luminiţa de la capătul tunelului: procesul de digitizare, ce urmează să fie demarat la începutul anului viitor. Până să iasă la limanul electronic, vor mai trece încă cel puţin 15 ani. Vreo patru kilometri de documente, printre care multe manuscrise unice, şi sute de mii de înregistrări păstrate zeci de ani în condiţii nici pe departe adecvate urmează

Click aici pentru o GALERIE FOTO din arhivele Radiodifuziunii Române

Un tur al Societăţii Române de Radiodifuziune seamănă foarte mult cu o călătorie la bordul unei maşini a timpului. Clădirea de pe strada General Berthelot păstrează multe dintre semnele lăsate de numeroasele valuri politice, culturale şi nu în ultimul rând tehnologice care au modelat profilul actual al Radio România.

Mergând pe culoarele întortocheate, poţi nimeri oricând fie pe holuri cu studiouri puse la punct cu toate tehno-găselniţele lui 2009, fie în adevărate capsule temporale, desprinse parcă dintr-un documentar despre anii ’60, ori în subsoluri labirintice, unde lămpile vechi de la uşile studiourilor anunţă „Tăcere“. Cu alte cuvinte, întreagă Societatea Română de Radiodifuziune seamănă mai degrabă cu un muzeu despre transformările prin care a trecut în cei 81 de ani de existenţă.

Acrobaţii prin depozite

O reţea complicată de încăperi aflate la diferite niveluri, unele mici şi neîncăpătoare, ca nişte debarale folosite judicios, altele spaţioase dar tixite cu intimidante rafturi pline ochi de discuri, benzi şi dosare, adăpostesc o parte din arhiva ajunsă astăzi la o venerabilă vârstă cuprinsă între 80 şi 60 de ani.

Pentru ochiul neavizatului, munţii de hârtie şi bandă magnetică sunt, la prima vedere, un car cu fân în care acul este, după cum bine ştim, imposibil de găsit. „Nu e deloc aşa“, ne corectează o doamnă de la departamentul de documentare al Fonotecii şi, drept demonstraţie, aleargă de colo-colo, în căutarea mai multor benzi ce urmează să ia drumul studiourilor.

Se caţără pe standuri, mută scara în dreptul altui raft, punct ochit, punct lovit, şi în cinci minute toate benzile comandate intrau în circuitul cel de toate zilele. Dacă în sediul Radiodifuziunii sunt păstrate doar materialele folosite constant în spaţiul intern, aşa-numita Fonotecă de Mastere, care grupează originalele tuturor înregistrărilor, face proba rezistenţei la Jilava, unde este depozitată în condiţii departe de standardele ţărilor civilizate.

Arhivele scrise, repartizate la rândul lor în nenumărate încăperi despărţite de culoare, nu stau nici ele prea bine când vine vorba de indexare. „Ele (arhivele scrise, n.r.) sunt parţial indexate, dar, cu toate astea, nu cotrobăim într-un munte de hârtii, ştim mereu unde să găsim ceea ce ne trebuie. Avem ambiţii foarte mari, nu doar să arhivăm aceste documente, ci şi să le valorificăm. Dacă ne-am fi dedicat exclusiv unei evidenţe – nu neapărat electronice, care este mai greu de realizat, ci analogică -, n-am fi reuşit să mai facem nimic“, aflăm de la Liliana Muşeţeanu, coordonatoarea colectivului „Arhivă scrisă“. De altfel, această explicaţie nici nu poate fi contrazisă, atâta vreme cât la departamentul dedicat arhivelor scrise lucrează cinci persoane.

Sute de mii de documente accesibile

Munca de documentare poate semăna uneori cu alpinismul utilitar

Chiar dacă nu există o evidenţă exactă a materialelor din arhivă, numărul lor putând fi mai degrabă calculat în metri liniari, estimările arată că „Arhiva scrisă“ numără, printre altele, 25.000 de dosare cu textele emisiunilor şi 12.000 de fotografii. În ceea ce priveşte Arhivele sonore (cu toate compartimentele ei, Discoteca, Fonoteca vorbită, Fonoteca muzicală şi Fonoteca de Mastere), ele se pot traduce, în mare, prin peste 12.000 de discuri de ebonită, 37.000 de discuri de vinil, 15.000 de CD-uri, peste 2.000 de casete DAT, aproape 300.000 de benzi magnetice cu înregistrări muzicale şi circa 103.000 de benzi cu înregistrări vorbite.

Altfel spus, cea mai extinsă şi valoroasă arhivă media din România. Important este că accesul la aceste arhive se face în baza legii, cu plata serviciilor redacţionale, Radiodifuziunea având obligaţia de a emite cópii după materialele solicitate în termen de 30 de zile.

Ruleta rusească a politicii

„Arhiva scrisă există încă de la începuturile radioului. S-a creat în 1929, printr-o decizie a Consiliului de administraţie, iar dacă iniţial a fost vorba mai mult de documentele administrative şi economice, din 1932 s-a hotărât şi păstrarea conferinţelor care se difuzau“, povesteşte Liliana Muşeţeanu.

Inspectorul general cultural al Societăţii de Radiodifuziune de atunci, GH. D. Mugur, a decis crearea Bibliotecii oficiului de radiodifuziune, despre care Mugur spunea că „nu cere mari jerfte. Organizarea lui însă, înseamnă un alt pas de progres al Societăţii. Cel mai mare.“ Dacă până prin 1950, când a apărut banda magnetică, urmele emisiunilor difuzate până atunci erau consemnate doar în arhiva scrisă, cea de-a doua jumătate a secolului XX a putut fi arhivată şi pe suporturi audio.

Intuiţia fostului inspector se dovedeşte în continuare cât se poate de actuală. Înregistrând, ca un seismograf, toate schimbările prin care a trecut societatea românească în ultimii aproape o sută de ani, Radioul public a fost, pe rând, subordonat Ministerului Comunicaţiilor, trecând în 1938 în subordinea Direcţiei de Presă şi Propagandă, pentru ca în ’44 să intre în subordinea Comisiei Aliate Militare sovietice. Au urmat naţionalizarea şi un lung şir de transformări care au amprentat puternic structura şi funcţionarea Radioului public, reflectându-se parţial şi asupra sorţii arhivelor.

„La 24 august, SRR a fost bombardată de aviaţia germană şi atunci s-au recuperat puţine lucruri din arhivă. Apoi arhiva a fost supusă unei «curăţenii», pentru că numeroase conferinţe de la radio au fost folosite ca probe în procesele jurnaliştilor, oamenilor politici ş.a.m.d. Aceste conferinţe au fost cerute de către Tribunalul Poporului, astfel încât arhiva a fost curăţată de foarte multe nume.  Am regăsit şi adus înapoi documentele de la CNSAS, unde le-am găsit în dosarele penale alcătuite“, povesteşte Liliana Muşeţeanu despre mutaţiile suferite de materialele din arhiva radio.

Cu Tribunalul Poporului au avut de-a face şi mare parte dintre discurile păstrate în Discotecă (care în 1937 număra 37.000 de discuri), multe dintre înregistrările conferinţelor radiofonice din acea perioadă dispărând fără urmă.

De la bombe la secetă şi ploaie

Studioul în care s-au realizat toate piesele de teatru radiofonic este funcţional şi azi

Nu doar fluctuaţiile politice şi cataclismele războiului au fragmentat arhiva, ci şi condiţiile de depozitare ale documentelor şi suporturilor audio. Astăzi, spaţiul este evident insuficient pentru documentele şi materialele sonore care, puse cap la cap, ar însemna peste 15 ani de audiţie nonstop. De asemenea, condiţiile de temperatură, lumină şi umiditate în care sunt păstrate cele mai multe dintre arhive pun la grea încercare nu doar accesarea, ci şi menţinerea funcţionalităţii suporturilor.

Pentru formele de stocare analogică a materialelor, de la bătrânele şi valoroasele discuri de ebonită, până la benzile magnetice, nu există restauratori, iar dispozitivele care pot reda conţinuturi înregistrate pe formate vechi sunt din ce în ce mai puţine şi mai ineficiente.

Deloc de neglijat atunci când încerci să dai de urma factorilor care fac din Arhiva Radiodifuziunii o specie cu şanse considerabile de dispariţie – în cazul în care nu s-ar fi preconizat nişte măsuri adecvate – este ceea ce Liliana Muşeţeanu numeşte „mentalitatea românească“. „Într-o conferinţă de prin ‘34, Iorga spunea că văzuse la Buzău nişte copii care vindeau seminţe în cornete făcute din incunabule. Aşa că neglijenţa faţă de arhive este o meteahnă veche românească“, îşi aminteşte cea care coordonează Arhivele scrise de 16 ani.

Astăzi se păstrează o parte foarte mică din conţinutul emisiunilor difuzate la radio. Chiar dacă pentru suporturile analogice pe care sunt stocate nenumărate conferinţe radio, emisiuni, concerte, recitaluri ş.a.m.d. nu se întrevede încă o soluţie, măcar conţinutul lor pare să aibă parte de un viitor mai luminos, în versiune electronică.

Speranţa vine în format digital

Mesajul „On Air“ are corespondent în „Tăcere“

„Din fericire, suntem într-un plin proces de modernizare, demarat în toamna lui 2007. Atunci a apărut în presă Apelul pentru salvarea memoriei radioului, iniţiat de Serviciul Patrimoniu, sub tutela Radio România. Sub această administraţie am avut cea mai mare înţelegere şi susţinere şi am reuşit să-i convingem pe colaboratorii noştri că arhiva nu este punctul terminus al unei activităţi, ci doar un mijloc. Am reuşit să sensibilizăm nu numai opinia publică, ci şi factorii decidenţi, astfel încât spre sfârşitul lui 2007 au fost alocaţi nişte bani importanţi care permiteau achiziţia de hardware şi software, mecanismele necesare pentru trecerea în format digital a arhivelor de la Radio România”, explică Raphael Vieru, şeful Serviciului Patrimoniu.

În acest moment, procesul de digitizare a arhivelor Societăţii Române de Radiodifuziune se află în stadiul de implementare. Va urma o perioadă de teste, astfel încât, până în iarnă, cei care urmează să folosească sistemul să descopere eventualele probleme şi să se pună la punct cu strategia. În prima parte a lui 2010 urmează să înceapă procesul de digitizare propriu-zis, acesta din urmă derulându-se, potrivit unei estimări orientative, pe următorii 15 ani.

„Sistemul de digitizare a fost conceput iniţial pentru a salva în primul rând fondul analogic. Dacă nu se întâmpla asta în cel mai scurt timp, riscam să pierdem conţinutul acestor benzi, atâta vreme cât termenul de viaţă al unei astfel de benzi este de aproximativ 50 de ani. Avem benzi din ‘50-’52 şi am ajuns la perioada maximă de valabilitate a acestor suporturi. Întrezărim o finalitate a acestor arhive după un anumit număr de ani, dar sub nicio formă nu putem fi siguri că în cei 15 ani, cât ne-am alocat în principiu, vom putea finaliza digitizarea. Acest termen este o pură estimare, luând în calcul numărul de benzi. După ce se va constitui fondul digital, abia atunci ne vom hotărî cum va fi organizat“, spune Raphael Vieru, care va face parte din echipa de administrare a sistemului.

Până se va constitui o formă de transmitere a acestor materiale, atât printr-un portal destinat angajaţilor interni, cât şi printr-o soluţie care să asigure accesul publicului larg la arhive, mai este cale lungă. Următorii ani vor fi axaţi pe descrierea de conţinut, munca nevăzută din spatele obiectelor digitale, pentru un minut de înregistrare fiind necesare până la opt minute destinate descrierii.

Exerciţii de recuperare editorială

Editura Casa Radio, acum în vârstă de 11 ani, a fost concepută pentru a res-titui publicului documente din arhiva radioului. Înregistrări audio şi manuscrise semnate de mai toate numele importante ale culturii române din perioada interbelică şi până acum – Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Tudor Arghezi, Eugen Lovinescu, Mihail Sebastian sau Constantin Noica fiind o parte infinitezimală – sunt resuscitate prin concepte editoriale din ce în ce mai apropiate de spiritul timpului.

Cei mai importanţi muzicieni români din ultimul secol se regăsesc în fototeca radio

Dincolo de „Bibliografia radiofonică“, proiect aflat încă în derulare, de „Sfaturile pe întunerec“ care grupează conferinţele radiofonice ale lui Iorga şi de alte asemenea idei ambiţioase, formatul tradiţional al cărţii este completat de audiobookuri. „Cartea vorbită“ a lui Nichita Stănescu şi „Făt Frumos din Lacrimă“ de Mihai Eminescu sunt doar câteva dintre cărţile audio editate, alături de titlurile din Colecţia „Teatru la microfon“. Pentru viitorul apropiat, sunt anunţate două noi colecţii: „Noapte bună, copii“, în care vor fi grupate celebrele înregistrări pentru copii, respectiv „Lecturi pe întuneric“, serie ce va demara cu Sadoveanu citind „Poesiile“ lui Eminescu.

Oamenii din spatele scannerelor

O altă necunoscută, în acest moment, vizează echipa care va pune în mişcare procesul de digitizare. „Pe perioada implementării şi a testelor, vom funcţiona cu oameni din interior şi cu cei de la firma contractată. După aceea, urmează perioada de identificare a personalului. Vom avea o echipă de documentarişti – sperăm să se întâmple în viitorul apropiat – care să se ocupe cu descrierea conţinuturilor. Acest lucru presupune o regândire a resurselor umane şi probabil că se va apela la reconversie profesională sau, dacă nu vom identifica resursele umane adecvate, vom face achiziţii din exterior“, detaliază Vieru.

Însă, date fiind salariile deloc atractive de care au parte de cele mai multe ori documentariştii, rămâne de văzut cum va fi soluţionată chestiunea personalului. Pentru achiziţionarea şi implementarea sistemului de digitizare au fost alocaţi aproximativ 900.000 de euro, urmând ca orice upgrade să beneficieze de un buget separat. De altfel, costurile vor fi recalculate pe măsură ce se va derula întreaga operaţiune, fiind luate în calcul extinderea sistemului în studiouri regionale şi achiziţionarea unor medii de stocare suplimentare.