Eurostrăchinile de la Valea Mare

Ţăranii unui sat din judeţul Vâlcea fac găvane, linguri, copăi sau tăvi şi le exportă în Uniunea Europeană, pe baza comenzilor primite de la occidentalii care vor să mănânce ecologic,

Ţăranii unui sat din judeţul Vâlcea fac găvane, linguri, copăi sau tăvi şi le exportă în Uniunea Europeană, pe baza comenzilor primite de la occidentalii care vor să mănânce ecologic, din vase de lemn

Ţăranii şi-au făcut "fabrică" de linguri, polonice, copăi şi multe altele. Toate din lemn. Lucrate manual. Un sat întreg s-a apucat de afacerea asta. Se întâmplă la Valea Mare, în judeţul Vâlcea. Marfa e dată la export, în ţările Uniunii Europene, dar şi în România, la restaurante şi hoteluri. Tradiţia lemnului de aici, veche de sute de ani, a renăscut după 1990. Şi asta după ce a crescut vertiginos cererea de produse ecologice. Occidentalii nu mai vor să mănânce din farfurii de plastic, ci din găvane sau tăvi de lemn.

Localnicii spun că salcia roşie este cel mai bun lemn pentru ceea ce fac ei. Nimic de pus pe perete ori în vitrină, ci numai de folosit în bucătărie. Îmi zic oamenii cum plecau străbunicii lor prin ţară, cu căruţele pline, trecând munţii, în Transilvania sau urmând colbul drumurilor Bărăganului, ori pe lângă firul apelor, până în Moldova. Se duceau meşterii lemnului în târguri. Acolo îşi vindeau marfa şi luau bani sau diverse produse la schimb.

Meşteşug cooperativizat

Pe urmă a venit comunismul la putere. Dar cioplitorii din Valea Mare n-au dispărut. Au fost, în schimb, "adoptaţi" de o cooperativă meşteşugărească, "Arta populară". Aşa s-a industrializat meşteşugul. Mi se arată, nu departe de gara Băbeni, o clădire mică, albă, unde era sediul cooperativei. La gară opreau trenurile încărcate cu lemn. Aceeaşi salcie roşie. Materia primă era adusă la meşteri acasă. Oamenii aveau normă de realizat, iar fiecare familie făcea ceva anume. Unii se ocupau de găvane, alţii de linguri şi aşa mai departe. Apoi veneau cei de la cooperativă şi încărcau producţia în camioane, după care totul lua calea exportului.

40 de familii continuă producţia industrială

A căzut socialismul "victorios" în 1989, aşa că şi cooperativa din Valea Mare a fost înmormântată. Tradiţia lemnului a supravieţuit din nou. Mai greu, e adevărat, pentru că autorităţile comuniste asigurau materia primă, transportul şi desfacerea. Fiecare familie din sat s-a văzut obligată să se descurce pe cont propriu cu toate problemele astea organizatorice. La unii a mers treaba, aşa că azi mai sunt vreo 40 de familii care produc la nivel industrial, pe lângă micii întreprinzători. Se duc cu marfa la târgurile din toată ţara. Mai mult decât atât, continuă exportul. Străinii n-au uitat de mărfurile din România pe care le foloseau cu zeci de ani în urmă. Aşa că nemţii, englezii, francezii, italienii, elveţienii mai dau şi acum comenzi pentru ţăranii din Valea Mare. Şi tot cu camioanele pleacă marfa din România spre Uniunea Europeană.

Europenii mănâncă din găvane româneşti

Ajung la cioplitori pe drumul care te duce spre Drăgăşani, de la Râmnicu Vâlcea. Cei din zonele apropiate ştiu bine povestea din Valea Mare, ba unii chiar mă îndreaptă spre familia Lepădatu, cei mai mari meşteri de acolo. Închipuiţi-vă că intru într-o curte plină de bărbăţi, femei şi copii. Vremea e însorită, aşa că toţi stau afară, fiecare pe scăunelul său. Toată lumea lucrează, de dimineaţă până seara, aflu de la gazde. Se face doar o pauză de masă, la prânz, dar care nu e mai lungă de o jumătate de oră. Capul familiei mă invită să stau pe un scăunel cu trei picioare, din lemn, făcut tot de meşterii noştri. Nu se folosesc utilaje, maşini sau alte tehnologii. Totul se face manual. "Aşa vor clienţii, să nu fie lucrurile astea prea şlefuite, să se vadă că sunt făcute de mâna omului", aflu de la Iordan Lepădatu. Mai ales că în ţările dezvoltate e la putere curentul ecologist. Nu mai vrea lumea să mănânce din plastic. Se consideră că e mai sănătos să pui mâncarea în vase de lemn ori să păstrezi alimentele în recipiente care să miroasă a pădure.

Unelte dacice

Văd uneltele pentru cioplit. "Sunt unelte dacice", explică omul de 56 de ani. Mai întâi secţionezi bucata de salcie cu o toporişcă, apoi o scobeşti cu securea, pe urmă cu tesla în formă de semilună. Vine rândul unui cuţit cu lama scurtă, pentru croit, după care te foloseşti, pentru a da "faţă" lucrării, de scoabă, în interior, iar în exterior de cuţitoaie. Cea din urmă e o lamă lungă de cuţit, dar cu două mânere. Se dă, la sfârşit, cu un baiţ natural, făcut tot de meşteşugari, din foi de ceapă şi de nuc. Astfel munceşte familia Lepădatu, formată din Iordan, soţia lui, cei doi copii ai lor, plus soţiile acestora, la care se adaugă trei nepoţi. Uneltele reprezintă cea mai mare bogăţie a fiecărei familii de cioplitori. Ele se moştenesc din generaţie în generaţie şi se păstrează cu sfinţenie.

Se gândeşte lumea şi la asociere. Dar lucrurile se mişcă destul de greu. Unii nu-şi aduc aminte cu plăcere de fosta asociaţie comunistă. "Ar fi bună asocierea, dar să fie reguli clare, să nu câştige alţii de pe urma noastră", e de părere Dumitru Stan. Vine şi rândul intermediarilor. Prin ei se primeşte o bună parte din comenzile din străinătate. Şi în acest caz se simte lipsa asociaţiei, care ar trebui să asigure desfacerea directă a produselor, fără interpuşi, că doar ei umflă preţurile. "Vom prospera dacă avem marfă de calitate, la preţ acceptabil", e convins bărbatul. Lipsesc şi atelierele, ca să nu mai lucrezi arhaic, pe genunchi. Vestea bună e că s-au înmulţit comenzile din ţară, de la restaurante, lanţuri hoteliere sau cabane. Trebuie să faci 1.000 de obiecte în două luni. Iată un exemplu de contract la "fabrica" ţăranilor vâlceni. Pentru fiecare familie.