Eroii minelor

În minele de la Anina şi-au pierdut viaţa, în cei 213 ani de extracţie a cărbunelui, cel puţin 2.000 de oameni. Azi, tinerii anineni nu mai vor să audă de subteran. Istoria e pe cale de a

În minele de la Anina şi-au pierdut viaţa, în cei 213 ani de extracţie a cărbunelui, cel puţin 2.000 de oameni. Azi, tinerii anineni nu mai vor să audă de subteran. Istoria e pe cale de a fi îngropată. Urmaşii minerilor au plecat la muncă în Occident.

Am cunoscut la Anina un om care nu vrea ca trecutul acestui oraş să fie uitat. Deşi acum se întâmplă exact aşa ceva. Spune că până şi copiii foştilor mineri nu ştiu la ora asta mare lucru despre extracţia de cărbune. Aşa s-a apucat Cristian Mosoroceanu să scrie o carte în care arată toată istoria locului. Şi tot el colecţionează insigne, medalii, hărţi şi alte documente care "vorbesc" despre cele două secole ale mineritului aninean. Colecţionarul zice că, dacă nu ar cumpăra el de la localnici toate aceste lucruri, obiectele respective ar ajunge mai mult ca sigur la gunoi.

Anina s-a numit iniţial Steierdorf. Localitatea a fost înfiinţată în 1773, pe vremea administraţiei austriece. La început, a fost o colonie muncitorească, formată din 43 de familii. Activitatea de bază era exploatarea lemnului. Istoria de aici s-a schimbat radical în 1790, când tăietorul de lemne Mathias Hammer a descoperit "o piatră neagră şi lucioasă", pe care a predat-o Oficiului Minier de la Oraviţa. S-a constatat că era vorba de huilă de cea mai bună calitate. Şi aşa s-a născut pe aceste meleaguri, începând cu 1794, o adevărată industrie a mineritului. Oamenii au săpat cele mai adânci puţuri din Europa. Era un puţ principal, de 870 de metri, plus două puţuri auxiliare, cu 250 de metri mai adânci. Dar au mai fost alte opt galerii, unele dintre ele vechi de 100 de ani, care se păstrează şi azi în bune condiţii.

1920 - anul fatidic pentru Anina

Dacă vorbeşti de istorie la Anina, atunci trebuie să treci şi pe la cimitir, pentru că acolo sunt îngropaţi oamenii care au plătit cu viaţa, de-a lungul timpului, pentru cărbune. Pe baza documentelor găsite până acum, Cristian Mosoroceanu ştie de cel puţin 2.000 de mineri ucişi de munte, de când s-a scos prima bucată de huilă. "Mult mai puţine date sunt din perioada comunistă, pentru că atunci accidentele erau ţinute sub tăcere. Dar dacă ar fi informaţii şi din timpurile acelea, cu siguranţă că numărul total al victimelor ar fi mult mai mare", aud de la ghid. În cimitir există un monument impunător, o placă din beton, cenuşie, care aminteşte de cea mai mare catastrofă minieră din România, din 7 iunie 1920. Au murit atunci 217 oameni. Totul s-a întâmplat din cauza muniţiei care fusese adăpostită în galerii, în timpul războiului. Dar autorităţile au uitat apoi de acele materiale, proiectilele au fost măcinate de rugină şi până la catastrofă n-a mai fost decât un pas. Majoritatea victimelor au fost puse într-o goapă comună, exact în locul în care vezi şi azi monumentul închinat lor. Dar zona e înţesată de multe alte cruci, din fier, ruginite, singurele "urme" ale nenumăratelor accidente de muncă. Bălăriile s-au întins peste morminte. Natura parcă ar vrea să ascundă un trecut dramatic.

Bastonul "fermecat"

Poţi să descoperi acasă la Cristian Mosoroceanu o colecţie impresionantă de insigne, hărţi, monede, fotografii şi multe alte lucruri care ţin de mineritul din zonă, pe care omul le ţine prin diverse cutii. Speră ca într-o zi să le expună într-un muzeu. Pe un perete e un baston de brigadier de mină, pe care ortacii îl foloseau când mergeau la paradă. Bastonul se desfăcea la mijloc, iar în interior era un recipient din sticlă în care bărbaţii aveau câte o duşcă de alcool. Fiecare se fălea cu rachiul lui, pentru că era din producţia proprie. Gazda a cheltuit o grămadă de bani până acum, adunând de la lume toate aceste mărturii ale trecutului. "Toată istoria e acum aruncată la gunoi. Iar eu o cumpăr. Noroc că mai am neamuri în străinătate care mă ajută", zice colecţionarul. Văd un ceas vechi. Pe capac are gravat numele oraşului minerilor. "Am dat pe el 150 de lei, zilele trecute", spune gazda.

Copiii minerilor muncesc în Occident

Când veneam cu microbuzul de la Reşiţa spre Anina, am auzit un dialog între două femei ai căror copii au absolvit gimnaziul în acest an. Apoi s-au prins şi alţi oameni din maşină în dialog, mai ales că într-un oraş mic toţi se cunosc între ei. Tot ce-am reţinut de acolo e că bărbaţii acestor femei, foşti mineri, sunt plecaţi de câţiva ani la muncă în Italia. La rândul lor, copiii se pregăteau să dea examen, Capacitatea, cum se numea pe vremuri. "Dă examenul, îl ia, apoi pleacă la tac-su în Italia". "Da, e bună diploma, că o să aibă nevoie de ea mai târziu". Pe străzile din Anina vezi tineri îmbrăcaţi după ultima modă, mirosind a parfum scump. Nici urmă de lămpaşe, în timp ce vechile instalaţii miniere sunt încremenite, oamenii trecând pe lângă ele fără să le mai arunce nici măcar o privire.

Se va schimba sigla oraşului

Îmi zisese anterior primarul localităţii, Gheorghe Neicu, despre oamenii cu bani, români ori străini, tot mai mulţi, care apar în mica localitate. Şi nu vin degeaba. Au început să cumpere terenuri, să-şi ridice vile de toată frumuseţea. "A fost mare cerere în ultima perioadă", zice edilul-şef. Preţurile nu sunt încă mari. Poţi să cumperi o casă, cu tot cu terenul din jurul ei, cu puţin peste 10.000 de euro, conform celor mai noi tarife. Autorităţile locale aşteaptă şi investitori. "Avem mii de hectare de teren care pot fi valorificate. Am făcut tot felul de materiale promoţionale, avem pagina de internet a localităţii, unde prezentăm oportunităţile acestei zone". Mai mult decât atât, e în discuţie chiar şi schimbarea siglei oraşului, astfel încât ciocanele minereşti să nu mai fie predominante. Viitoarea siglă ar trebui să reflecte calitatea turistică a urbei. Până şi echipa locală de fotbal îşi va schimba numele, din "Minerul Anina" în "Natidan" Anina, după numele unui sponsor. Exceptându-i pe cei 100 de oameni care mai muncesc acum în câteva exploatări miniere de suprafaţă, particulare, se poate spune că Anina a pus deja lacăt pe capitolul numit cărbune, după 213 ani de minerit. Doar cimitirul e pustiu şi crucile, şterse de trecerea vremii, abia mai pot
"vorbi"…

Încerc să salvez istoria Aninei, pe care unii vor s-o uite
Cristian Mosoroceanu
localnic