„Eram pompos, insuficient şcolit...“

Cum este Andrei Pleşu la 60 de ani? Despre scriitorul şi omul Pleşu, aflăm din amintirile lui Gabriel Liiceanu, Matei Pleşu, Mircea Vasilescu, Dan C. Mihăilescu, dar şi din propriile mărturisiri.Andrei Pleşu detestă cultul personalităţii. El şi-a exprimat stinghereala pe care a resimţit-o cu ocazia apariţiei volumelor aniversare dedicate lui, lansate săptămâna trecută.

Două volume omagiale au fost publicate de editurile Humanitas şi Zeta Books şi prezentate publicului, săptămâna trecută, la Librăria Cărtureşti. Este vorba de “O filozofie a intervalului. In Honorem Andrei Pleşu” şi “Memory, Humanity and Meaning. Essay in Honour of Andrei Pleşu’s Sixtieth Anniversary, offered by NEC alumni & friends”.

În cadrul evenimentului, coordonatorii primului volum, Mihail Neamţu şi Bogdan Tătaru-Cazaban, au vorbit despre necesitatea cultului admiraţiei la români, precum şi despre tema intervalului la Andrei Pleşu, în timp ce Gabriel Liiceanu a dat citire textului trimis de autorul omagiat.

“Dragi prieteni, într-o celebră pictură a lui Brueghel cel Bătrân este reprezentată o nuntă ţărănească în care toată lumea e gata de petrecere, dar mirele lipseşte. Am sentimentul că produc, prin absenţa mea, un scenariu asemănător. Morala pe care o ilustrează lucrarea lui Breughel este – spun specialiştii – următoarea: era atât de sărac, încât nici la nunta lui n-a putut veni”, a început Liiceanu scrisoarea amicului său, în tăcerea deplină a asistenţei.

Gabriel Liiceanu, “geniul indiscreţiei”

“Motivaţiile mele sunt însă diferite”, se mai spunea în text. “E vorba mai întâi de o interdicţie medicală. Am avut de curând un dialog vehement şi prelungit cu o echipă de chirurgi şi, la capătul acestei confruntări, nu sunt copt încă pentru o manifestare publică. Dincolo de şubrezenia fizică, pot invoca însă o legitimă stinghereală.

Mi s-a părut că nu sunt capabil să fac faţă cum se cuvine unei posturi de îmbălsămat, să viu adică în faţa dumneavoastră, să ascult cum unii prieteni mă firitisesc amoros, să roşesc de plăcere, încercând să ambalez orgoliul în falsă modestie şi să ţin o cuvântare emoţionantă dinaintea celor două lespezi omagiale pe care stă scris numele meu”, a continuat, în notă umoristică, textul lui Andrei Pleşu, prin vocea lui Gabriel Liiceanu, provocând primele zâmbete din partea celor prezenţi.

Pleşu a continuat recunoscând că “despre darul preţios” venit din partea domnilor Bogdan Tătaru-Cazaban şi Mihail Neamţu, cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani, nu a aflat decât cu o săptămână în urmă, păstrarea unui secret, în România, reprezentând o adevărată performanţă care ar trebui ea însăşi omagiată. “Nici măcar bunul meu amic Gabriel Liiceanu, editorul generos al unuia dintre cele două volume care se lansează acum, n-a suflat o vorbă, ceea ce cu siguranţă nu i-a fost uşor, dacă ne gândim la ce geniu al indiscreţiei se întrevede în câteva din cărţile sale. Ca un bun prieten, n-a înţeles nimic”, a adăugat Pleşu, stârnind hohotele de râs ale asistenţei.

“Nu pricep ce a găsit la mine Noica”

Omul de cultură a mai spus că, de-a lungul unor decenii întregi, România n-a avut decât un singur personaj omagiabil „şi anume tocmai acela căruia i s-ar fi putut alcătui mai uşor o antologie de injurii”.

„Sunt, pesemne, un om norocos. M-am bucurat mereu de încrederea şi încurajarea unor persoane care în mod normal ar fi trebuit să mă privească de sus, să mă treacă cu vederea. Nu pricep nici astăzi ce a găsit la mine Constantin Noica, de vreme ce m-a asumat când eram foarte tânăr ca pe un interlocutor plauzibil. Vă asigur că n-o meritam. Eram pompos, veleitar, insuficient şcolit, de o maturitate mai curând presenilă decât adultă cu adevărat”, a mărturisit scriitorul, gânditorul, publicistul şi fostul minstru de Externe Andrei Pleşu.

Însă, a precizat el, să te încurajeze cei mai în vârstă e oarecum în firea lucrurilor. Mult mai puţin obişnuit este să primeşti, la vârsta de 60 de ani, încurajarea celor mai tineri. Şi nu o încurajare „formală, de protocol”. A da naştere unor volume ca acestea presupune „o salahorie enormă, luni întregi de efort logistic, răbdare, tact, tenacitate – totul făcut cu graţie, dezinteresat, printre nenumărate alte obligaţii împovărătoare”. Dar nu numai atât.

Semnificaţia iniţiativei coordonatorilor cărţii „depăşeşte însă conturele conjuncturale ale portretului meu”, a punctat Andrei Pleşu. Există un mesaj – a remarcat gânditorul – pe care cei tineri îl emit, în ultima vreme şi din ce în ce mai des către “cei bătrâni” şi care conţine rugămintea ca aceştia din urmă să lase culoarul liber generaţiilor mai tinere.

Ruptura dintre generaţii

“În România, ceea ce lipseşte în chip cronic e tocmai continuitatea dintre generaţii. Cumulul treptat, laborios şi stabilizator al unor valori care nu se obţin dintr-o dată, prin uzurpări succesive, prin revolta ultimilor veniţi împotriva antecesorilor, ci prin creştere organică şi construcţie solidară. (...)

Pe acest fundal, Bogdan şi Mihai fac practic o muzică nouă, aceea a reconcilierii şi a complementarităţii generaţiilor. Ei dovedesc că nu ne putem dispensa azi de strădaniile de ieri, că ne putem simţi unii altora şi că, de fapt, suntem uniţi cu toţii într-un timp al culturii, care e mereu prezent. Pentru acest mesaj subiacent al întreprinderii lor, le mulţumesc din toată inima şi, când spun «inima», ştiu ce spun, după aventura chirurgicală pe care o aminteam la început”, a mai spus omul de cultură român.

În încheiere, după ce a mulţumit tuturor celor implicaţi în proiect, el i-a asigurat că preferă să considere acest omagiu drept “un simplu îndemn la lucru”. „Trebuie să încep să-l merit. Pe scurt, trebuie să mă apuc de scris. Ceea ce şi fac, de fapt, acum, în timpul câştigat prin absenţa mea din tabloul lui Breughel”, a încheiat rotund, în stil oratoric, ca într-o parabolă, Andrei Pleşu.

Dan C. Mihăilescu: “Să-l iubim şi să-l citim!”

Dacă personajul principal al lansării a fost, ca în „Scrisoarea pierdută” a lui Caragiale, în loc de Andrei Pleşu, scrisoarea lui Andrei Pleşu, printre personajele care au făcut parte din asistenţă la evenimentul lansării celor două volume omagiale s-a aflat şi criticul şi istoricul literar Dan C. Mihăilescu.

„Ce-aş mai putea spune în doar câteva cuvinte despre Andrei Pleşu, după ce am scris despre el că este cel mai mare maestru al stilului eseistic din literatura noastră de azi, după ce am glosat cu fervoare pe marginea idealei sale complementarităţi cu Gabriel Liiceanu - ca jumătăţile sferei strălucitoare în care se ascunde «omul deplin» - după ce i-am analizat în admirabilul volum coordonat acum de Bogdan Tătaru-Cazaban şi Mihail Neamţu virtuţile de alchimist al contrariilor (în filosofia culturii ca şi în politică ori metafizică, în balcanism şi europenism, ortodoxie şi ecumenism etc.) sau după ce am scris fermecat de lectura pe care a făcut-o „Crailor” mateini în audiobook-ul de la Humanitas?”, se întreabă criticul.

Şi iată-l că ne răspunde: “Poate doar să spun că, spre deosebire de Gabriel Liiceanu şi H.-R.Patapievici, care parcă se hrănesc, se regenerează din adversităţi, nedreptăţi şi inamiciţii, Andrei Pleşu are nevoie de căldură înţelegătoare şi lectură iubitoare pentru a-şi întări făptura rostitoare. Să-l iubim şi să-l citim, aşadar !”

“Nimeni nu are acces la sufletul lui Andrei”

Matei vorbeşte despre „deliciul duminicilor scurte ale serbezilor ani optzeci“   Foto: Arhiva personală Matei Pleşu

Un portret inedit al lui Andrei Pleşu schiţează Gabriel Liiceanu în volumul omagial “O filozofie a intervalului. In Honorem Andrei Pleşu”. Textul semnat de Liiceanu are ca sursă fragmente din cărţile “Uşa interzisă” şi “Declaraţie de iubire”, ambele publicate la Editura Humanitas. Pornind de la afirmaţia că „Andrei Pleşu este pesemne cel mai vesel om trist” pe care l-a cunoscut vreodată, el mărturiseşte însă că, dincolo de “bucuria taclalei, a indiscreţiei trăite şi justificate ca refuz al ipocriziei”, acest om ascunde „un eu distant, enorm de pudic şi lesne de trăit”.

 De aceea, argumentează prietenul de-o viaţă, chiar citind „Jurnalul de la Tescani”, “nimeni nu are acces la sufletul lui Andrei”, deoarece „tot ceea ce îşi are originea în intimitatea fiinţei lui este deturnat către un registru impersonal”.

Liiceanu mai spune că, având în vedere fundamentala opoziţie dintre personalitatea sa şi cea a lui Andrei Pleşu, dar şi contextul în care au fost determinaţi, tineri fiind, de către Constantin Noica, să devină prieteni, cei doi au avut prilejul, de-a lungul vieţii, să se contemple unul pe celălalt, “ca spectacol”. 

„Noi, copiii socialişti, gălbui şi inhibaţi...“

Matei Pleşu
fiul scriitorului,secretar general de redacţie „Dilemateca“

Iarna la Otopeni, 1981. De la dreapta la stânga: pictorii Florin Ciubotaru şi Horia Bernea, Andrei Pleşu şi Matei Pleşu  Foto: Arhiva personală Matei Pleşu

Cel mai intens mă bucuram de părinţi în timpul vacanţelor şi al sfârşiturilor de săptămână. Deliciul duminicilor scurte ale serbezilor ani optzeci erau petrecerile de la Otopeni, din curtea luxuriantă - cu verdeaţă, pomi, sculpturi şi unelte vechi – a pictorului Ciubotaru.

Grătarele moderate şi vinul la carafă erau sporite de taclalele imense, de râsete şi povestiri nemaiauzite, la care noi, copiii socialişti, gălbui şi inhibaţi, căscam gura, jumătate jenaţi, jumătate fermecaţi de performanţele epice, gastronomice, ludice şi dansante ale părinţilor.

Sfârşitul petrecerii era, pentru mine, momentul cel mai dulce. Muzica se oprea, glasurile se stingeau, tata venea în camera în care moţăiam deja, de cu seară, mă lua în braţe şi mă purta, legănat, prin răcoarea nopţii şi foşnet de frunze, până la Trabant.Mă aşeza cu grijă pe bancheta din spate şi porneam apoi, în doi timpi, ca prin vis, spre casă.

„Scaunul“

Mircea Vasilescu a salutat întoarcerea lui Andrei Pleşu la „Dilema veche“ după încheierea mandatului de ministru

„Pe când editam revista Dilema (fără «veche»), în încăperea redacţională era o masă lungă de vreo şase metri, în jurul căreia stăteam cu toţii, ca într-un fel de convivium. Dl. Andrei Pleşu stătea în capul mesei la toate sacrosanctele noastre şedinţe care aveau loc vinerea, de la ora 11.00. Când a devenit ministru de Externe şi – bineînţeles – nu mai avea timp să vină la redacţie, scaunul domniei sale a rămas gol.

Era un fel de consemn tacit şi firesc între noi – nimic „solemn” ori „ierarhic”, ci doar un mod de a exprima faptul că absenţa d-lui Andrei Pleşu din redacţie e temporară: mandatul i se va încheia şi tot la noi o să revină, n-aveam niciun dubiu.

Întrucât uneori ne mai vizita, la şedinţe, vreun colaborator apropiat, nu ne mai ajungeau scaunele. Aşa că, într-o asemenea împrejurare, Alex. Leo Şerban s-a aşezat pe scaunul directorului fondator, motivându-şi gestul cu un aer fatal: „Ce să fac? N-avem destule scaune. Şi apoi, cât o să mai stea neocupat scaunul ăsta?”.

 În acel moment, am simţit impulsul să „reglementez” situaţiunea, să „introduc o procedură”, astfel încât să fie clar pentru toată lumea „cât va mai sta neocupat” scaunul cu pricina. Aşa că am printat repede, pe o foaie A4, cu fonturi mari, răspunsul la întrebarea lui Leo, şi am prins foaia cu ace de spătarul scaunului.

Aşa încât, pe toată perioada mandatului de ministru de Externe al d-lui Andrei Pleşu, spătarul scaunului domniei sale a purtat acest mesaj antiguvernamental, „compus” în colaborare cu Radu Cosaşu, care a adăugat propoziţia a doua, parafrazând o cunoscută reclamă: „ACEST SCAUN AŞTEAPTĂ CĂDEREA GUVERNULUI. PRIETENII ŞTIU DE CE”.

Aşteptările nu i-au fost înşelate. Între timp ne-am schimbat editorul, masa cea mare în jurul căreia ne adunăm e alta şi avem scaune destule. „Dilema“ a devenit „Dilema veche“. Noi suntem aceiaşi. Iar cel mai lung «mandat» al d-lui Andrei Pleşu este acela de director fondator al revistei.”