Elite catolice şi iobagi ortodocşi în Ardeal

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Bisericile de lemn maramureşene dovedesc vechimea ortodoxiei în Transilvania
Bisericile de lemn maramureşene dovedesc vechimea ortodoxiei în Transilvania

Creştinii ortodocşi au fost trataţi ca „schismatici“ în Transilvania. Elitele catolice ale ţinutului au persecutat credinţa după  ritualul Bisericii Bizanţului.

„O istorie de sate şi de preoţi e istoria Ardealului românesc", scria, în 1902, Nicolae Iorga. Ea trebuie scrisă de istorici, „însă e mai greu de a o scrie decât istoria unui stat". Aceasta deoarece sătenii nu ştiu să compună letopiseţe despre ei şi conducătorii lor. Nici măcar nu-şi însemnează mormintele cu lespezi de piatră inscripţionate.

Ortodoxia, interzisă

De la elite vin întotdeauna „războaiele şi păcile, bisericile şi mănăstirile, cărţile şi legile, tot ce se vede la cea dintâi aruncătură de ochi asupra trecutului unui popor". Dar şi credinţa sătenilor lasă urme neşterse. Din şirul generaţiilor modeste de ţărani, consemna poetic istoricul, au  rămas „holdele, datinile şi cântecele, hrana trupului şi sufletului tuturora, munca şi poezia". Şi în secolele XI-XV, „credinţa străbună" a continuat în Transilvania prin comunităţi şi aşezăminte ortodoxe. Citată des, în acest sens, de către istoriografia ortodoxă este scrisoarea  Papei Inocenţiu al III-lea către arhiepiscopul din Calocea, din mai 1205. Ea dovedeşte că Papa de la Roma cerea subalternului său să aducă „sub ascultarea scaunului apostolic" pe un „oarecare episcopat", „nesupus nici unei mitropolii", de  pe moşia fiilor cneazului Bâlea din ţinutul Hunedoarei de azi. Se referea, aşadar, la o instituţie ortodoxă.

Căci în raport cu catolicismul elitelor, ortodocşii erau declaraţi „schismatici" şi trataţi ca atare de regalitatea maghiară şi papalitate.  Aşa se face că regele Ludovic cel Mare a ordonat, în 1366, expulzarea din Banat a preoţilor ortodocşi cu familiile lor. Din 1428 datează altă dovadă de acelaşi gen. Printr-un edict dat atunci, regele Sigismund interzicea acordarea de proprietăţi şi titluri nobiliare celor care nu împărtăşesc credinţa apostolică a Romei din districtele Caransebeş, Mehadia şi Haţeg.

Înscrisuri şi instituţii

Cu toate acestea, s-au păstrat biserici ortodoxe româneşti din secolele XIII-XV. Cele mai însemnate sunt în ţinuturile Hunedoarei şi Haţegului (Sântămăria Orlea, Ostrov, Peşteana, Nucşoara, Hunedoara, Leşnic, Crişcior, Ribiţa).  Cea mai veche - biserica din Streisângeorgiu - datează din secolul al XII-lea. Urmele picturii interioare, executate  de zugravul Teofil, şi menţiunea preotului Naneş, făcute două veacuri mai târziu, se păstrează şi azi.

Relicvă a secolului al XIII-lea

este Biserica Sf. Nicoale din Şcheii Braşovului. Pe temelia ei s-a ridicat,  două secole mai târziu, o biserică din piatră. La Almaşul Mare şi Zlatna (Alba), Seghişte (Bihor), Sântana de Mureş (Mureş), arheologii au identificat urmele altor biserici ortodoxe. Cea mai veche mănăstire ortodoxă cunoscută a fost la Peri (Maramureş), ctitorită de Sas, fiul lui Dragoş, în veacul al XIV-lea. Fiii acestuia au închinat-o Constantino­polului, patriarhul Bizanţului declarând-o
stavropighie, subordonată direct instituţiei pe care o conducea. Pahomie, egumenul mănăstirii, a devenit astfel exarh patriarhal (episcop).

Biserica de la sud de Carpaţi şi biserica sârbească s-au implicat şi ele în ctitoriile de mănăstiri ortodoxe din Ardeal. Aşa au apărut aşezămintele de la Prislop (lângă Haţeg), Râmeţ şi Geoagiu (Alba), Hodoş (Arad), iar în Banat - Ilidia, Partoş, Săraca, Mesici, Caransebeş ş.a.

Din înscrisurile vremii apar şi nume de preoţi ortodocşi.  În 1360 este menţionat un scaun de judecată din ţinutul Haţegului din care făceau parte şi cinci preoţi: Zampa, Dalc, Dragomir, Balc şi protopopul Dobrotă. Dintr-o inscripţie descoperită în 1978 la Râmeţ (Alba) reiese că acolo trăiau, în anul 1376, episcopul ortodox Ghelasie şi zugravul Mihu. Trăitor în secolul al XV-lea a fost menţionat şi ierarhul Ioan, venit din Caffa (Crimeea) în cetatea Hunedoarei. Vlădica Ioan a fost ridicat însă în 1456 de către inchizitorul papal Ioan Capistrano, adus de stăpânire să-i nimicească pe „schismaticii" ortodocşi.

În secolul al XV-lea este pomenită „mitropolia" Feleacului (Cluj), al cărei mitropolit, Daniil, a zidit o biserică purtând hramul Cuvioasei Paraschiva. Pentru Tetraevanghelul ei (copie a unui manuscris slavon), Isac, vistiernicul lui Ştefan cel Mare, comandase o „ferecătură" scumpă. Şirul mitropoliţilor Feleacului s-a încheiat însă cu Petru, în 1538.    

Măreţia şi bogăţia romano-catolicilor

În circa o sută de ani din decursul veacurilor XI-XII s-a desăvârşit construcţia celei mai vechi catedrale romano-catolice din România. Purtând hramul Sfântului Mihail, edificiul s-a înălţat în interiorul cetăţii Alba Iulia, fostul centru roman Apullum. Instituţia a fiin­ţat vreme lungă ca şi catedrală a Episcopiei Transilvaniei. Distrusă parţial de tătari în 1242, istoria sa este legată indestructibil de marile evenimente politice ale ţinutului. Începutul catolicismului în ţinut l-a făcut căpetenia maghiară Zsombor.

În anul 953, acesta a primit botezul creştin şi numele de Iuliu (Gyula). „Cetatea Albă a lui Gyula" devine astfel Alba Iulia, viitoare reşedinţă episcopală şi capitală a Principatului Transilvaniei (1542-1690).

Clujul, oraş catolic privilegiat

Despre puterea bisericii romano-catolice în Transilvania, edificatoare este măreţia altui simbol transilvan al său - Biserica Romano-Catolică Sfântul Mihail din Cluj. Numele său maghiar este Kolozsvári Szent Mihály-templom, iar cel german, Klausenburger Michaelskirche.

Contextul construcţiei este corelat de istorici  cu privilegiile acordate Clujului, în august 1316, de către Carol Robert de Anjou. Printre acestea s-a aflat şi libertatea alegerii parohului. Atunci, se pare, au început clujenii zidirea, altarul finalizându-l în 1390. Edificiul a fost menţionat prima dată de Papa din Avignon la începutul anului 1349. Acelora care donează bani pentru construcţie li se vor ierta păcatele, anunţa Papa. A existat şi  o a doua fază  de construcţie, în secolul al XV-lea, cu o durată de 77 de ani.

Cu asemenea exemple de măreţe edificii, se subînţelege puterea bisericii elitelor maghiare.

1366 este anul în care regele Ludovic cel Mare a ordonat expulzarea din Banat a preoţilor ortodocşi.

"O istorie de sate şi de preoţi e istoria Ardealului românesc. Însă e mai greu de a o scrie decât istoria unui stat."
Nicolae Iorga istoric

Fiul lui Dumnezeu în simbolistica creştină

„A mărturisi credinţa în Hristos" este echivalentul declaraţiei de apartenenţă la creştinism. Însuşi numele de creştin vine de la Hristos.

Un prim simbol al creştinismului apare în catacombele primilor adepţi ai credinţei sub forma peştelui.  Cuvântul IXTUS - peşte în limba greacă -  este compus din iniţialele cuvintelor greceşti Iisus, Hristos, Dumnezeu, Fiu, Salvator. Acrostihul acesta a făcut din peşte un simbol foarte răspândit al creştinismului. Primii clerici creştini îl pun ca un sigiliu la începutul scrisorilor, ca semn al autorităţii lor. 

Ixtus, peştele

Cea mai veche referinţă literară la simbolul peştelui aparţine lui  Clement din Alexandria, care, la mijlocul secolului II, recomanda creştinilor să-şi graveze peştele  pe scut ca semn de recunoaştere între ei şi protecţie împotriva duşmanilor. Prea abstract pentru a fi durabil, după cum apreciază Edouard Urech (Dictio­nnaire des symboles chretiens, Delachaux et Niestle, Neuchatel, 1972), simbolul acesta a dispărut repede din bisericile ortodoxe. De altfel, nici n-a ajuns să fie reprezentat pe icoane. Cu fiecare epocă de schimbări, a reapărut în instituţiile creştine din Europa Occidentală.

Figură centrală a artei creştine este Iisus Hristos în intenţia simultană a reprezentării perfecţiunii umane şi ipostazierii divinităţii. Multiplele  calităţi care decurg din aceasta sunt reprezentate prin alte simboluri care însoţesc imaginea pictată sau sculptată a Mântuitorului. Mielul este simbolul cel mai utilizat pentru a sublinia misiunea lui Iisus Hristos de salvator al omenirii. Vulturul semnifică înălţarea sa, iar berbecul, autoritatea asupra bisericii.

Pelicanul reaminteşte sacrificiul

Puterea Fiului lui Dumnezeu asupra oamenilor este reprezentată prin  globul pământesc cu cruce. La originea  divină şi gloria sa fac trimitere prin nimbul  ceresc sau  alfa şi omega (începutul şi sfârşitul alfabetului grecesc). Influenţa asupra creştinului apare sub formă de  far. Numele Mântuitorului apare însoţit de alte simboluri precum steaua, focul, uşa sau peştele.

În compoziţiile cinei de taină, pictorii desenează struguri, vin, pâine, spice de grâu, după cum, în cele reprezentând judecata din urmă, balanţa este aproape nelipsită. Evlavia este semnificată prin floarea de violetă, inspiraţia divină prin  porumbel, suferinţa prin  cruce şi trandafir,  puterea  prin leu sau taur; puritatea  prin floarea crinului sau pur şi simplu  culoarea albă a veşmintelor.

Păunul şi phoenixul semnifică Învierea, semnul „împărăţiei ce va să fie" prin  coroană, sceptru sau culoarea purpurie. Un cocoş aminteşte faptul că Iisus Hristos veghează asupra oamenilor, iar pelicanul reaminteşte sacrificiul pe care acesta l-a acceptat din dragoste pentru ei.

Indiferent cărei biserici creştine i-au aparţinut şi timpul în care au creat, artiştii au cunoscut şi au folosit aceste simboluri în decorarea lăcaşurilor de cult sau în crearea unor bijuterii, obiecte uzuale pentru spaţiile private.

Prigoana „schismaticilor" valahi

Şi izvoarele documentare maghiare atestă prezenţa ortodocşilor, menţionându-i ca „schismatici". Astfel, în 1234, în numele „regelui regilor", Papa Grigorie al IX-lea porunceşte principelui Bela al Ungariei  să trimită un episcop catolic adecvat în „episcopatul cumanilor". Acela ar urma să-i silească pe valahi să se supună Romei prin „pedepse bisericeşti, fără drept de apel". Păcatul de moarte de care se fac vinovaţi „schismaticii", în opinia Papei, este acela că, „deşi după nume se socot creştini, îmbrăţişând diferite rituri şi obiceiuri într-o singură credinţă, săvârşesc fapte potrivnice acestui nume". Adică „primesc toate tainele Bisericii" de la „nişte pseudoepiscopi, care ţin ritul grecilor", şi nu de la episcopul cumanilor („care e fratele nostru"). Papa prefigurează şi un potenţial pericol politic deoarece „unii, atât unguri, cât şi teutoni, împreună cu alţi dreptcredincioşi din regatul Ungariei, trec la dânşii (...) alcătuind un singur popor cu numiţii valahi".

După două secole, interdicţiile sunt şi mai grozave. Demonstrează aceasta porunca regelui Sigismund din 1428 pentru catolicii şi ortodocşii din ţinuturile Caransebeş, Mehadia şi Haţeg. Doar acela care „este catolic adevărat şi ţine credinţa pe care o mărturiseşte Biserica Romană" are dreptul „să ţină, păstra şi stăpâni vreo moşie cu titlu nobiliar ori cnezial", poruncea Sigismund. Dacă un catolic va ţine ori ajuta un „preot schismatic",  îşi va pierde moşia. La fel era pedepsită şi căsătoria cu o „schismatică". 

Intoleranţa regală culminează cu următoarea poruncă: „De asemenea, hotărâm, poruncind acestora anume ca toţi nobilii, cnezii şi chiar ţăranii să-şi boteze copiii cu preoţi catolici şi nimeni să nu îndrăznească în vreun fel să ducă ori copilul său, ori pe altuia, pentru botez la un preot schismatic, sub pedeapsa pierderii bunurilor sale."

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite