Echidistanţa presei

Exact înainte de sfârşitul cursei, pe măsură ce se apropie data alegerilor din SUA, vrajba se intensifică şi presa devine unul dintre complicii vinovaţi, acuzată fie pentru susţinere

Exact înainte de sfârşitul cursei, pe măsură ce se apropie data alegerilor din SUA, vrajba se intensifică şi presa devine unul dintre complicii vinovaţi, acuzată fie pentru susţinere necondiţionată a unui candidat (Obamomania), fie pentru expunere exagerată a defectelor celuilalt (cazul Sarah Palin). Aceste acuzaţii trebuie citite în contextul reglementărilor din SUA, garantând echidistanţa presei. Mi se pare remarcabil faptul că acolo echidistanţa nu este un alt nume al ipocriziei. Marile ziare, comentatorii politici, anunţă deschis, în paginile ziarului, cu cine votează: e adevărat, cotidienele de prestigiu, New York Times, Washington Post ş.a. după ce au susţinut candidatura lui Hillary în alegerile primare din Partidul Democrat au anunţat în ultimele săptămâni că membrii redacţiilor lor votează cu Obama. Anunţul nu implică sancţiuni pentru cei care în initimitatea cabinei de vot se vor răzgândi şi vor considera că John McCain este mai pregătit pentru funcţia de la Casa Albă.

E însă de la sine înţeles că opţiunea pentru unul dintre cei doi candidaţi nu trebuie să influenţeze calitatea informaţiei, nu trebuie să se exprime în titluri tendenţioase, în selecţii părtinitoare ale fotografiilor, în felul cum arată prima pagină şi în acumulările din celelalte pagini. E vorba despre visul de aur al gazetarilor şi al cititorilor alfabetizaţi politic de a nu primi informaţia amestecată cu opinia. Pe de altă parte, există şi ceea ce specialiştii în comunicare numesc sindromul „mediei ostile”, convingerea fermă a oamenilor situaţi precis pe un anume teritoriu politic că „o anumită parte a presei le este ostilă”. Aceştia aşteaptă să citească în ziare ceea ce vor ei să vadă: cât de inteligent şi de pregătit este candidatul lor, cum e susţinut de cei mai importanţi oameni din ţară şi un număr cu două cifre în sondajele indicând o distanţă mare între câştigător şi contracandidatul care o să piardă. În absenţa acestei viziuni, partizanul conchide că presa este vândută adversarului. Redacţiile marilor ziare din Washington, New York, Los Angeles sunt – fără nici o îndoială – pro-Oabma. Ceea ce nu înseamnă că nu au informat şi nu au discutat legăturile primejdioase ale candidatului „lor” cu un pastor de culoare radical anti-sistem, cu un activist legat de organizaţii care practicau violenţa ş.a. Au publicat aceste dezvăluiri de îndată ce ele au devenit sigure şi-au exprimat opiniile lor de gazetari şi au publicat explicaţiile lui Obama. Desigur n-au formulat acuzaţia de „comunism” folosită curent de presa republicană la adresa candidatului democrat.

Citind încrucişat acuzaţiile aduse comportării presei în campania electorală  (Partidul Republican nu e condamnat la anonimat aşa cum pretinde, mari reţele de radio şi televiziune, ziare şi reviste cu difuzare naţională îi susţin cauza, cu aplomb şi talent polemic, uneori ucigaş) se degajă senzaţia că nu presa asigură popularitatea unui candidat, ci invers – popularitatea candidatului influenţează decisiv configuraţia paginii întâi.

"Echidistanţa nu este un alt nume al ipocriziei. Marile ziare, comentatorii politici, anunţă deschis, în paginile ziarului, cu cine votează".